Recenzii

Audiobook: Discursul Marelui Inchizitor, de Dostoievski

08/02/2013

Monologul m-a băgat în scaun și am rămas țintită-n el, într-o stare vegetativă, câteva minute.

M-a forțat să las deoparte orice cugetare religioasă și să gândesc la rece, captivată. “Fiindcă nu există şi nici n-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om şi pentru societate decît libertatea!”. Nu e un audiobook despre religie, ci un șirag de cugetări ce o transcende. Eu însămi disprețuiesc inepțiile cu care e îndoctrinat poporul și de cele mai multe ori predicile bisericești și clasicele-i povești mă plictisesc. Ba mai mult, mă scot din sărite prin natura aberantă și mai ales pentru că se așteaptă din partea noastră să punem botul, efectiv, printr-un fel de modificare cromozomială de care nu suntem conștienți, fără să trecem ideile prin filtrul rațiunii, fiind un soi de maimuțoi ce fac parte dintr-un program de spălare de creier al cărui scop ne este, în continuare, necunoscut.

Acțiunea se petrece în Sevillia, Spania, în secolul XVI. Oamenii așteptau de mult reîntoarcerea lui Iisus pe pământ, de la a cărei ultime apariții trecuseră cinsprezece veacuri. La scurt timp după ce marele inchizitor arsese pe rug aproape o sută de eretici, Iisus a apărut în mulțimea strânsă într-o piațetă, printre care se găseau regele, oamenii de la palat, cavalerii și doamnele. Trecea printre ei cu brațele deschise, nescoțând un cuvânt și zâmbind de așa natură, încât toți cei care îl vedeau știau pe loc cine este; au început să-l aclame și să-l provoace la acte miraculoase. Așa, Iisus îi redă unui orb văzul și readuce la viață o copilă care se afla în coșciug în fața mulțimii. Și chiar atunci, apare inchizitorul. “Este un bătrîn de aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii adînciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o licărire uşoară, ca o scînteie.”

În următorul pasaj, bătrânul cardinal ajunge față în față cu Iisus, în odaia lui, unde își începe discursul închegat de intrebări juste, dure și acuzatoare. Pe mine mă cuprinsese un suspans extraordinar, pentru că așteptam cu ardoare să-i aud răspunsurile lui Iisus. Dar nu le-am auzit, pentru că el nu răspunde. Doar îl ascultă cu atenție pe inchizitor și îl privește cu bunăvoiță și emanând o înțelepciune superioară frapantă.

În discursul lui, inchizitorul ajunge la ideea că pe lume nu există păcat, ci doar foame. Și te poartă din punctul a în punctul b trecând în revistă doctrine religioase, cugetări filosofice și învățături străvechi. Replica “taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti” pornește un domino de neoprit, iar în mintea mea, discursul cardinalului a deschis uși care până atunci nu fuseseră atinse. Pleacă de la premisa că dacă divinitatea lăsa omul în Rai, acolo unde nu-i lipsea nimic, el nu ar mai fi fost chinuit de darul libertății, iar păcatul și durerea ar fi fost noțiuni pe care omul nu le-ar fi experimentat vreodată. Dându-i omului libertate și lăsându-l pe pământ, în constanta lui încercare de a-și potoli foamea, a fost un gest pe care inchizitorul îl analizează în fața lui Iisus ca pe o decizie necugetată care nu face nicidecum dovada unei iubiri absolute.

pictura lui Ilya Glazunov, născut în 1930, recunoscut artist al poporului rus și rector la Academia de Arte moscovită

Omului i s-au dat foamea și libertatea, cele două cauze ale păcatului, sintetizează cardinalul. Drept urmare, nu există hoți și criminali, ci doar înfometați care au libertatea de a face orice pentru a-și potoli nevoia de pâine. Și nu e vina lor că ajung la a lua vieți pentru asta, așa cum nu e vina lor că le este foame și nimeni nu-i poate judeca, nici măcar Iisus, pentru că însăși divinitatea a ales să pună omul în situația asta, testându-l la infinit. Puternic, de asemenea, stă gândul că ăsta e și scopul omului pe pământ, satisfacerea nevoii de pâine. “Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile”, spune la un moment dat cardinalul.

Întregul monolog al inchizitorului în fața lui Iisus adună parcă toate întrebările, acuzațiile și îndoielile umanității de la naștere până în prezent. Te forțează mental să-ți freci ochii cu palmele și să-i deschizi cu un disconfort asemănător celui provocat de privitul soarelui în momentul în care arde cu putere. Și pe măsură ce-i asculți vocea lui Liiceanu, care face o lectură extraordinară, te vezi parcă în colțul camerei, în toiul discuției dintre cei doi, stând cu brațele încrucișate și așteptând îmbufnat și cu ardoare răspunsurile așa cum o mamă așteaptă explicații din partea copilului poznaș. Răspunsuri care, din păcate, nu vin niciodată concret, ci sub forma următoarei întrebări.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.