Opinii Personal

Cea mai fericită este vecina care pune ceapă în lift

12/06/2014

Obosiți la 25 de ani, în criză de identitate, căutând jobul, căsnicia și casa ideală. Un bullshit.

Într-o dimineață, pe când aveam 25 de ani, m-am trezit din somn apatică și apăsată, parcă în piscul unei depresii cu care te zbați de șase luni și ai impresia că n-o să mai treacă vreodată. Visasem urât, urât de tot. M-am șters la ochi, pentru că plânsesem singură între așternuturi, copleșită de propria imaginație în REM, și m-am uitat la tavan câteva minute. Încercam să înțeleg conștient de ce oare m-aș fi dus eu în acel moment în copilărie în vis și ce răspunsuri căutam acolo.

Nici acum nu îmi dau seama. Poate că în vis ne ducem purtați de dorințele interioare acolo unde în realitate ne-am dori să mergem, dar nu putem. Asta pare destul de logic, psihologic și științific, mă gândesc. Dar să te duci în somn acolo unde a fost rău e ca și cum te-ai pune singur cu capul pe vasul de WC și ți-ai fute capace repetitiv, fără să clipești. De ce ar vrea cineva să facă asta, nu înțeleg. Mai ales eu, I mean come on, mă consider… dar poate că nu sunt. În acele minute am ajuns la concluzia că am obosit, probabil și de aici starea dubioasă de depresie. Introspectiv. Da, la 25 de ani, obosită.

Mama, profa de română din liceu sau vecina nebună care pune ceapă în lift ar spune că mă alint. Că nu-mi place munca. Sau că m-am obișnuit cu viața bună și acum, când viața m-a pus cu capul pe vasul de WC, am realizat brusc că nu e totul roz.

E aproape de adevăr. Problema este, însă, alta: am obosit să mă caut. Nu e orice oboseală, gen d-aia care trece cu somn, două zile de seriale și plâns, e o oboseală și o dezamăgire profundă față de mine care nu trece nici cu alcool, nici cu comedii, nici cu romane de dragoste sau cu sute de lei sparți pe haine de la H&M și ZARA.

Nu mai știu cine sunt, ce vreau, încotro să mă duc. Simt un izvor intern de energie fabulos, tinerețea, puterea, potențialul, simt privirile de admirație din jurul meu. Ochii ăia nu știu că n-au ce să admire la mine. Ce naiba e așa de admirat? Sunt o amețită cu IQ-ul peste medie care a fost rebelă în liceu și la 25 de ani a ajuns o don’șorică boemă care scrie poezii și visează la jobul, căsnicia și casa ideală. O utopie. Un clișeu. Un bullshit.

Adevărul e că m-au trezit alea câteva capace de WC. Noroc că obișnuiesc să-l spăl des. Îmi vine în minte piesa Everybody’s free to wear sunscreen, a lui Baz Luhrman. La un moment dat, versurile spun așa:

Don’t feel guilty if you don’t know what you want to do with your life…the most interesting people I know didn’t know at 22 what they wanted to do with their lives, some of the most interesting 40 year olds I know still don’t.

Eh, eu mă simt vinovată pentru că nu mă găsesc. Parcă nimic nu mă mai atrage. Și în minutele de după noaptea de coșmaruri, cu ochii în tavan, enumeram câte am făcut în 25 de ani. Primul meu internship la TABU, iar primul meu job în presă, la Playboy… în paralel, mici colaborări pe 10 lei, vorba vine, am făcut bijuterii, participam la târguri șamd. Activități care, deși nu-mi plăteau chiria, mă făceau fericită.

Mergeam la evenimente cu moț, mă bucuram să beau cu Brenciu și îmi plăcea să mă pozez cu diferite celebrități ca să vadă mama ce chestii tari am ajuns să fac. Mare căcat, când stau acum să mă gândesc.

195147

În secret, de la patru ani, visam să prezint știrile. La 23 de ani am ajuns la pupitru, pe forțe proprii. Eram fericită. Obosită, exploatată, slabă și cu coșuri de la tencuiala de machiaj zilnică, dar fericită. După șase luni mi-am dat demisia. Nu-mi mai plăcea. Din cauza stresului, neînțelegerilor, pretențiilor crescânde și absurde ale superiorilor pe aceiași bani, ajunsesem să urăsc pupitrul. Am încercat reporteria. Nț. Am încercat în ăștia 25 de ani o sumedenie de activități care la început mă încărcau și după, dacă nu încetam să le practic atunci când simțeam că tre să mă opresc, ajungeau să mă descarce. Blog, vlog, proiecte de PR în diferite domenii, de la stand-up comedy și expoziții foto la grădini și teatru. De colaborări pe online nici nu mai vorbesc. Puține sunt cele de care încă mă mai țin. Pe unele vreau să le reiau, pe altele nu. Momentan mă caut.

Vreau să scriu, dar parcă niciun subiect nu e destul de bun. Scriu pagini, salvez, închid. A doua zi deschid, citesc, mă strâmb, șterg tot. Pot mai mult, dar totuși nu. Vreau să-mi public poeziile. Asta e bună, asta e tristă, asta e drăguță. În final, toate sunt varză, mizerii rescrise de diferiți oameni sute de ani. Vreau să fac ceva nou, să-mi găsesc nișa, să rup gura târgului.

Însă nu există subiecte neabordate până acum, stări trăite în premieră. Poezia de dragoste e cheesy, poezia de frustrare e omniprezentă, poezia despre nori, flori și pisici e tumblr. Copilăria e un clișeu, sexul e mult prea exploatat, drogurile sunt mainstream și atârnă greu a judecată.

Desigur, de obicei nu-mi pasă de lucrurile astea, fac fix ce simt sau mă taie capul. Dar ce naiba să scrii, bășini reciclate gen raduef și otravă? Politică? Au scris-o alții deja. E oricum aceeași curvăsăraie ca în vremea lui Caragiale. Uneori îmi vine efectiv să-mi povestesc copilăria, grea pe alocuri, sau situații hilare din presă sau s-o ard ca Taylor Swift, care scoate cântece pe bandă despre fostele ei relații. Acum mi se pare cool, după mi se pare lame. Acum cred că sunt făcută să scriu, după cred că poate doar am o părere prea bună despre mine. Poate îmi lipsesc bătăile pe umăr admirative sau poate am primit prea multe și m-au dezechilibrat. Ha-bar-n-am.

Dar poate că e normal. Poate că suntem încă mici, în dezvoltare și că trebuie să căutăm până găsim ce e pentru noi, nu? Până la urmă dacă nu guști nu știi dacă-ți place. Căutarea continuă.

Mai ieri mâncam corcodușe și alergam în chiloți pe faleză prin Mangalia, azi mă încrunt în fața laptopului în București. Ieri nu-mi păsa că mi se unesc sprâncenele, azi mă cert cu cosmeticiana când îmi smulge un fir nepotrivit. M-am trezit într-o luptă cu niște chestiuni care până acum nu existau. Am atins un sfert de secol și deși am făcut de toate n-am făcut nimic. Când au trecut anii ăștia?

Carouri, credință, copii, carieră, constipație, criză de identitate. Dezamăgiri, dileme, dreptate, Dumnezeu. Frustrări, facturi, fripturi, filosofie.

Nu-mi păsa. Azi trăiesc cu ele. Jocul avansează, regulile se schimbă. Jucăm la nivel difficult, cum a zis Teo într-un stand-up la Club 99. Și în timpul ăsta, să aflu cine sunt. Și nu sunt singura, de asta sunt sigură. Probabil nici tu nu știi ce vrei să faci cu viața ta. Sau poate te complaci la un job care te deprimă și îți plătește la muchie utilitățile. Visezi să fii în altă parte. Dar e greu în țărișoara asta să faci ce vrei fără pile sau fără să te te oferi pe tavă vreunui mascul cu cravată și diplomat. Poate și tu visezi să fii în altă parte. Și dacă știi unde visezi să fii, ești ceva mai norocos sau norocoasă. Ai scăpat de ce era mai greu. Eu încă mă caut.

Și geezus, cred că toți fugim de dezamăgirea celor din jur. O mai aud pe mama spunând câteodată că la vârsta mea avea copil, casă și cincșpe locuri de muncă. Altele erau vremurile atunci.

Azi o mulțume de ospătari sunt tineri supracalificați care nu-și găsesc serviciu în domeniul lor. Cară fripturi pe tavă și întorc mici, cu diplome prin sertare acasă. Și mă refer la diplome luate pe merit, că așa orice bou are facultate.

Dar nu le poți avea pe toate concomitent. Când prezentam știrile aveam satisfacție și bani, dar nu aveam timp. Tânjeam după libertate. După pupitru, aveam libertate, dar tânjeam din nou după satisfacție profesională. Când ai relație vrei carieră, când ai carieră vrei relație. În genere, nu e cazul meu acum, că sentimental vorbind sunt mai fericită ca niciodată. Dar când le ai pe amândouă plângi de oboseală, când nu le ai pe amândouă, plângi de plictiseală. Și în timpul ăsta, trebuie să te cauți.

Whatever you do, don’t congratulate yourself too much or berate yourself either – your choices are half chance, so are everybody else’s. 

Cea mai fericită acum este vecina care pune ceapă în lift. Are două griji: să cumpere copiii destul de multă ceapă și să fie curent pe scară. Restul e simplu: apasă butonul, se deschid ușile, pune o grămăjoară de ceapă în colț și intră în casă satisfăcută. Rețeta unei zile de succes. Singurul lucru pe care îl caută este butonul de la lift. Fără carouri, carieră, criză de identitate. Poate cu constipație, asta nu știu.

Comentarii

Only registered users can comment.

  1. „Of”, asta vrei să spui, nu? S-ar putea să te descoperi și să descoperi că în loc să te fi căutat de fapt te-ai construit. Adică sentimentul ăla de împlinire nu vine numai din alegeri fericite. În egală măsură e rezultatul dedicației față de orice-ai alege să faci, fie și dacă nu e cea mai potrivită alegere. Și așa apare o experiență formativă. (Părerea mea).

    1. I agree. Ne construim prin activități diverse. Numai că ar fi mult mai ușor să găsim mai devreme ceea ce ne reprezintă ca să ne putem concentra pe acel lucru. Altfel, uneori intervine senzația de pierdere de timp.

  2. Lehamitea e cinică. Râde şi plânge ca o ceapă pierdută în lift de o doamnă intitulată Madam Caisă.

  3. O data la ceva vreme, revizionez clipul lui Baz sa mai iau un balon mare si colorat cu heliu.
    Exista pentru fiecare dintre noi anumite triggere pe care indicat e sa le salvezi intr-un Word, Draft sau la bookmarks si sa accesezi cand simti ca ai nevoie de un balon sa te ridice. 😀
    Pana sa ne gasim linistea absoluta, trebuie sa ne ridicam moralul ca altfel n-avem sanse oricum.
    Adu-ti aminte de ce iubesti! Cheer up! Toate au un sens 🙂
    https://taramulnimanui.wordpress.com/2015/02/06/uite-10-si-iti-trece/

  4. Fuck, ma regasesc in tot ceea ce ai scris. In timp ce citeam mi se ridica parul pe mine, gandindu-ma ca nu sunt singura. Cand deschizi subiecte de genul lumea are tendinta de a se uita la tine ca si cum esti nebun, nu se deschid si iti trantesc un simplu: Mie nu mi s-a intamplat, eu nu gandesc asa. Pana intr-o zi cand am intalnit o doamna care mi-a zis: Draga mea, prin ce treci, nu se va sfarsi, nu exista o destinatie, ci vei fi pe drumul cautarii de sine toata viata. Si cand ai o idee cat de cat clara asupra a ceea ce esti, esti linistit si apoi iar esti in cautare, traim, ne cream ca individ, ne cautam apoi iar ne creeam, iar ne cautam insa parca sufletul nu tine pasul sau ceva din mine nu tine pasul. Eu tanjesc tot timpul dupa copilarie, cand totul era simplu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.