Cum am transformat o casă goală în “acasă” pentru refugiați ucraineni, partea I

Sâmbătă, pe 26 februarie 2022, am postat pe contul meu de Instagram despre faptul că eu și Adi ne-am hotărât să ajutăm ucrainenii care fug de război și vin în România. Războiul începuse de două zile, așa că refugiații începuseră deja să intre la noi în ţară. Nu știam exact unde ne va duce decizia asta, dacă vom reuși să realizăm ce avem în cap, dacă se vor strânge bani în asociație și nu știam nici la ce nivel vor ajunge lucrurile în doar câteva zile.

Duminică am vorbit deja cu voluntarii asociației ca luni să ne adunăm la casa din Adunații Copăceni, să facem curat și să o punem la punct. A doua zi am lăsat copiii la grădiniță și am plecat cu Adi spre Adunați. Ne-am întâlnit acolo cu Pripi și cinci voluntari. Era un dezastru total în casa din Adunați, cu pungi, saci, cutii și dulapuri pline cu lucruri mărunte și tot felul de căcaturi lăsate în urmă când ne-am mutat în chirie în București. Am lăsat totul varză în ideea că ne apucăm noi de curăţenie când o scoatem la vânzare.

Erau două șifoniere pline cu jucării, trei pătuțuri, două rafturi pline cu scule pe hol și, norocul nostru, o canapea modulară care nu ne aparține, dar o depozitaserăm acolo. Practic zero mese, scaune, paturi. Din punctul ăsta de vedere nu eram deloc pregătiți. În plus, pentru că nu mai locuim în Adunați de mai bine de jumătate de an, apa era oprită, iar gazele și internetul erau tăiate.

Toată ziua de luni am frecat pereți și blaturi, am dat cu mopul, am strâns gunoaie și am vorbit non stop la telefon. A fost multă muncă în frig, amorțeală și fără apă caldă la robinet, ceea ce nu a picat deloc bine pentru voluntarii care au spălat băile. Bucuria, în schimb, a fost să descopăr că în a treia zi de la deschiderea donațiilor în asociație aveam deja 60.000 lei. Asta însemna că ne puteam urma planul nebun de a caza 40 de oameni în casa din Adunații Copăceni.

După ce am făcut cât am putut în prima zi de muncă în casă, la ora 17:00 am plecat spre București ca să ne luăm copiii de la grădiniță. Ajunși acasă, am continuat să ne planificăm următoarea zi și să vorbim non stop la telefon. Tot luni seara am cumpărat 30 de saltele, perne și pilote pentru un adăpost din Suceava care, în câteva zile, s-a umplut de familii cu copii din Ucraina și care adăpostește și în momentul de față o mulțime de refugiați.

Marți dimineață am lăsat copiii la grădiniță și am plecat iar spre Adunați. Ne-am oprit la Dedeman ca să cumpărăm 29 saltele, 40 perne, 15 pilote, 30 prosoape, mașină de spălat și uscător de rufe. Auzind că e vorba despre un ONG care pregătește un spațiu pentru a caza refugiați, oamenii de la Dedeman ne-au făcut un mega discount la tot ce am cumpărat. Ar fi costat cam 20.000, însă totalul a fost 17.200 lei, gest care a însemnat enorm. Le mulţumim şi acum.

Eram în contratimp, așa că i-am sunat pe prietenii noștri de la firma Moving Time să ne ajute cu transportul saltelelor and stuff în aceeași zi – ei ne sunt parteneri și în proiectul “Dăruiește o lume de basm”. Pentru că a durat destul de mult până s-a scos marfa din depozit, a rămas Adi la magazin să se ocupe de toate cele. Eu am plecat spre Adunați, unde mă așteptau deja voluntarii.

A continuat șmotruiala, că are 360 mp casa și am avut nevoie de o armată de oameni ca să o facem pe toată. În timpul ăsta au repornit gazele și internetul. L-am sunat pe instalator, cel care ne-a montat centrala, ca să-mi explice una-alta. După ce am stat juma de oră în apel video cu el, eu la centrală și voluntarii împrăștiați prin toate camerele ca să ne asigurăm că nu curg caloriferele, a pornit. Phew! Imediat după, instalatorul a urcat în mașină, a venit la Adunați și ne-a montat mașina de spălat și uscătorul. Văzând casa plină de voluntari care muncesc, n-a vrut să accepte niciun ban, gest care a însemnat enorm.

La scurt timp după au intrat pe ușă Adi și băieții de la Moving Time. Toată lumea s-a pus pe descărcat, după care pe amenajat locurile de dormit. Pus saltele, perne, pilote, toate noi și îmbrăcate în lenjerie curată.

În concluzie, marți seara aveam deja căldură, apă caldă, internet, aragaz, mașină de spălat, uscător, toate funcționale, cinșpe paturi și trei pătuțuri pregătite pentru a primi refugiați. Aveam deja alimente în frigider și în dulapurile din bucătărie, pentru că primiserăm pungi și cutii cu donații de tot felul. Singura problemă era că nu aveam deloc mese si scaune, motiv pentru care am cerut să ne ajute lumea pe Instagram.

Peste tot în presă și social media se vorbea despre trenurile cu refugiați care vin la București, așa că după ce ne-am terminat treaba am plecat spre Gara de Nord. Era unșpe noaptea și un ger de crăpau pietrele în gară. Ne-am învârtit pe acolo juma de oră, am dat de veste la cortul de asistență socială că avem cazare și toate condițiile, le-am lăsat numerele noastre de telefon și am plecat acasă.

Miercuri am repetat schema grădiniță-Adunați. Tot miercuri a cumpărat Adi un cuptor cu microunde, fierbător, filtru de cafea și câteva mărunțișuri de care a mai fost nevoie. În timpul zilei ne-au sunat telefoanele non stop. Ne-au sunat o mulțime de oameni din București și mai multe orașe, din vamă și din gară. Ne întrebau toți dacă suntem gata să primim refugiați, noi le spuneam că da, după care ori ne sunau să ne spună că au găsit în altă parte, ori nu ne mai sunau deloc înapoi.

Trebuie să recunosc că am avut momente în care m-am întrebat dacă nu cumva facem degeaba toate lucrurile astea. Dacă muncim ca proștii și n-o să vină nimeni? Nu de alta, dar de multe ori ni s-a spus că oamenii preferă să stea aproape de Gara de Nord sau de aeroport, iar Adunații Copăceni nu e nici-nici, ba e chiar la 20 km de București. Am avut îndoielile mele, recunosc. M-am întrebat dacă nu cumva toată munca asta fizică, toate drumurile, tot efortul voluntarilor și ultimele nopți nedormite sunt o pierdere de timp și vreme, spargem bani aiurea și o să ne și facem de căcat pe internet. Chiar m-am gândit la toate situațiile posibile – nu degeaba zice terapeuta mea că sufăr de scenarită.

Lăsând la o parte convorbirile telefonice care au rămas în aer, de la care mi-a pornbit mie toată anxietatea din lume, s-au întâmplat multe lucruri amazing. Ne-au sunat, scris pe mail și lăsat mesaje pe Instagram zeci de oameni care voiau să ajute. Unii au devenit voluntari ai asociației, alții au trimis sau au venit la Adunați cu donații diverse (alimente, haine, medicamente, pilote, lenjerii etc.). Unii au ajutat de acasă cu ce au putut, au făcut un tabel sau au făcut colectă printre apropiați, în timp ce alții și-au pus mașinile la dispoziție sau și-au rupt cârca muncind în casă la Adunați. Unii au donat în contul asociației, alții au dat share masiv pe social media. Așa am ajuns ca miercuri seară să avem casa utilată, plină cu donații, cu bucătăria pusă la punct. Totul era aproape gata. Mai aveam de montat mesele şi scaunele din dining.

În timp ce stăteam toți în dining și vorbeam diverse, mi-a sunat telefonul. Aveți loc pentru o familie cu bunica și trei copiii?, m-a întrebat Laura. Avem, am răspuns eu. Așa se face că miercuri, la miezul nopții, ne-a intrat în casă prima familie de refugiați. Nu i-am stresat cu prea multe întrebări, că oricum era târziu şi abia ne-am înţeles: eu nu ştiu rusă, ei nu vorbesc nici română, nici engleză. Erau obosiți, speriați, înfometați și aveau mare nevoie să facă o baie. Le-am lăsat scris pe perete “totul e gratis” şi ne-am retras.

A picat o bombă lângă casa lor. Din fericire au scăpat fără răni, însă le-a spart luneta la maşină. Au venit din Kiev până în Bucureşti doar cu o folie de plastic în loc de geam pe spate. Drumul lor ar fi fost mai scurt dacă n-ar fi fost periodic îndrumaţi de soldaţii ucraineni să schimbe traseul spre România, pentru că acolo e un tanc rusesc sau acolo cad bombe.

Voluntarii s-au apucat repede să facă nişte paste, ca să mănânce oamenii o masă caldă, după tot ce trăiseră în ultima săptămână. La masă a venit doar bunica, pentru că ceilalţi au făcut o baie şi s-au culcat. Babuska a mâncat, după care şi-a împreunat mâinile cu recunoştinţă şi ne-a mulţumit în limba ei. A insistat să-şi spele singură farfuria. Ne-a zâmbit, ne-a pupat pe toţi, după care s-a dus la culcare. A fost un moment unic.

Vlad şi Fabiana au fost primii voluntari care au petrecut noaptea la Adunaţii Copăceni, aşa că familia de refugiaţi din Ucraina a rămas pe mâini bune. Noi am plecat acasă şi ne-am făcut un selfie fix când am parcat în faţa casei, la ora 02:00 noaptea. Aia a fost prima noapte în care am simţit că tot efortul nostru nu a fost degeaba.

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.