
Mai au pictorii șanse să devină virali când internetul e plin de imagini generate de inteligența artificială? Se pare că da. Prima lucrare a lui Lucian Prună care s-a viralizat a fost o pictură cu mici și muștar, care în 2023 a ajuns la peste un milion de oameni (interviu acordat atunci revistei VICE). Între timp, multe alte lucrări de-ale lui au depășit succesul în online al tabloului cu mici.

La momentul la care redactez articolul, 14 ianuarie 2025, o pictură cu o găletușă de smântână în care se află sarmale, un lucru atât de românesc, este cea mai populară lucrare de-ale lui pe social media, cu aproape două milioane de accesări.
Lucrările lui ating uneori și străinii, pentru că unele obiecte pe care le pictează fac parte și din istoria, cultura sau consumul altor popoare. De exemplu, a fost invitat să expună în Teheran, capitala Iranului, lucru pe care îl povestește Lucian în interviul care urmează.

Lucian Prună (34 de ani) e un pictor realist care se concentrează pe natură statică în ultimii ani, iar lucrările lui surprind esența și vibe-ul românesc retro sau actual. Popularitatea lor e încă o dovadă că există o memorie colectivă vie, pe care știe să o încapsuleze.
Sper ca manualele școlare de artă din viitor să-i dedice cel puțin un capitol, pentru că este unul dintre cei mai apreciați pictori români contemporani.



Operele lui Lucian prind la oameni de toate genurile și clasele sociale, de la gen Z la vârstnici, pentru că n-ai nevoie de studii sau referințe culturale ca să le înțelegi, cum se întâmplă în cazul altor opere de artă. Picturile lui te ating pe loc, te fac să râzi, te rup pe genunchi de nostalgie, te duc în copilărie, în adolescență, în studenție, în bucătăria bunicii, în diverse momente în spațiu-timp.
Pictează deseori alimente de tot felul, atât de prezente pe mesele românilor din toate timpurile, de la șorici, salată de boeuf, hamsii, șaorma, franzelă cu parizer, ciorbă de perișoare și pepene cu brânză la cornuri Magic, pufuleți Lotto, pernuțe Viva și ciocolată ROM.











Când nu pictează mâncare, Lucian Prună surprinde alte frânturi de realitate cotidiană: tablă de șah, ibric de cafea, sticle cu apă, suc, alcool de tot felul, țigări, pahare de cafea din carton, bancnote și alte obiecte care, în diferite compoziții… îndrăznesc să spun că fac parte din ADN-ul românesc.







Personal, rezonez cu absolut toate lucrările lui de natură statică, mai ales că suntem de aceeași vârstă.
M-am regăsit în picturile cu cosmetice și agrafe de păr, care m-au dus cu gândul la mamaia mea, în cele cu monitoare de calculator cu diverse jocuri ale adolescenței mele (Counter Strike, NFS, GTA, Sims etc.), cu desene animate, cu videoclipurile celebre ale anilor 2000, cu televizorul dat pe OTV, cu CD-uri și caiete rotunjite care să încapă în buzunarul de la spate al blugilor în liceu.










Am vrut neapărat să dețin un astfel de tablou, dar n-a fost ușor, pentru că lucrările lui Lucian se vând ca pâinea caldă și nu mă miră cu nimic treaba asta. După ce l-am întrebat de mai multe lucrări postate deja pe Instagram și toate erau vândute, am avut norocul să-i scriu când avea în plan să picteze un tablou cu cornul Chipicao și catalogul Pokemon.
Conversația m-a teleportat în copilăria mea din Mangalia, când dormeam cu catalogul Pokemon sub pernă și am plâns până am făcut febră când l-am pierdut. I-am spus că-i cumpăr tabloul înainte să-l înceapă.


Fiind fascinată, nu doar interesată de lucrările lui, nu doar că sunt la zi cu ce postează pe social media, dar am citit și urmărit mai tot ce am găsit pe internet cu și despre el. Am aflat din interviul VICE că a studiat Arta sacră la Teologie și am fost curioasă să știu cum de a ales asta. Având și alte curiozități, am vrut să-i iau un interviu. Îi sunt extrem de recunoscătoare că și-a făcut timp pentru mine.

Ai studiat arta în școala generală și la un liceu de profil. Cum de, când a venit momentul să alegi facultatea, dintre atâtea ramuri sau instituții, ai ales Arta sacră la Teologie?
Pentru că n-am văzut exemple de oameni care fac doar pictură în jurul meu. Profesorii erau întâi profesori și apoi pictori. Pictorul care m-a învățat pe mine când eram mic era muzeograf și a doua meserie era de pictor. Căutam o meserie de bază, cum ar fi restaurare sau pictură de biserici, și în timpul meu liber să fiu pictor, cum îmi doream de mic, dar se pare că m-am lăsat și am revenit la prima mea meserie.

Biserica din Stoicănești – Olt
În 2015 ai câștigat o bursă de o lună la Florence Academy of Art. Cum a fost, ce ai învățat acolo sau cum te-a schimbat experiența aia?
A fost o confirmare pentru mine că fac ce trebuie, că fac bine ce fac. Eu îi apreciam foarte tare pe ei, îmi doream să fiu acolo, dar dacă nu luam bursa n-aveam vreodată șansa în viața asta. Costau 45.000 euro doar cursurile, fără cazare și altele, pentru trei ani.
Practic am câștigat un workshop de o lună în valoare de 3400 euro, bani cu care făceam două facultăți în România la vremea aia. Am învățat lucruri acolo – nu secretele marilor maeștri sau ceva ce nu aș fi putut învăța de pe internet, dar mi-am mai echilibrat tehnica. Am văzut la ei naturi statice foarte bune și am zis să fac și eu în zona aia.

Prin câte etape, curente sau tehnici artistice ai trecut până să ajungi să pictezi nostalgia, istoria și cultura românilor în natură statică?
Exclud ce pictam în copilărie; în clasa a VI-a sau temele de la liceu, că desenam mașinuțe și modelam foarte mult în lut, iar în facultate făceam desen și altele – tranzițional, normal, ca la orice facultate de arte, chiar dacă eram la restaurare de biserici. După asta, am făcut în mare parte portrete în ulei, multe la comandă, până în 2015, adică până la vreo 25 de ani. După Florence Academy of Art am început să fac naturi statice, flori și cam pe atunci a început nostalgia românilor, să-i zic așa, prin 2016.







Numai că eu pictam oale și ulcele, o cană de lut, o masă țărănească rotundă cu o lubeniță pe ea, iar aia era nostalgie pentru oamenii de peste 60 de ani de pe Facebook. Cam prin 2017 am început să includ în picturi și un pachet de țigări sau un pahar de cafea de carton și așa am început să prind la tineret.



Care a fost primul tablou ca cele de azi și când l-ai făcut?
Am făcut primele tablouri din seria asta când aveam vreo 21 de ani. Am pictat o sticlă de Coca-Cola și o sticlă de Borsec, natură statică live. Am mai pictat țigări, cum ar fi pachetul ăla vechi de Kent 8, alb complet, fără scris pe el, când costa 11 lei. Am avut vreo două, trei picturi atunci, la 21 de ani.


Ultima, cea mai recentă și cea mai asemănătoare cu ce fac acum, e din 2017-2018 și e o pictură cu țigări, “De mâine mă las”, care e la Micutzu în podcast și a tot apărut în spate, în decorul vechi. La primele aveam 21 de ani, abia ce terminasem facultatea și nu prea știam ce vreau să fac, că erau niște prosteli, niște studii și s-a nimerit așa, dar în 2017-2018 deja știam ce fac.



Dar cum ți-a venit să pictezi astfel de lucruri?
Cred că e ceva natural, că orice pictor și-a pictat ce are prin jurul lui, natură statică cu obiectele lui. Și Theodor Aman a făcut asta, un exemplu, așa că m-am inspirat din marii clasici și am pictat ce aveam eu în jurul meu, cum ar fi țigări și cafele.




Cam câte tablouri ai pictat până acum? Câte dintre ele sunt ca cele din prezent?
Am pictat vreo 600-700 de tablouri în total, cu tot cu cele din copilărie. Mai puțin de o sută sunt ca cele pe care le fac azi.
Ai vreo lucrare de care ești cel mai mândru?
Niciuna. Poate o să fac și d-astea în viitor. Îmi plac multe, dar nu sunt topit după vreuna.

În 2019 ai postat pe Facebook lucrarea suprarealistă “Captivi în copilărie”, diferită de alte lucrări de-ale tale. Ce poți să-mi spui despre pictura asta sau despre perioada în care ai făcut-o?
E o lucrare bună dintr-o serie de cinci, șase, dar nu au fost toate așa de reușite. Am vrut să fac și altceva, să creez o poveste. Am creat mai multe povești, dar nu mi-au ieșit toate picturile așa cum voiam eu, așa că am renunțat. Poate o să mai revin la asta.


Ai menționat în alt interviu că peste 90% din publicul tău e format din români. Ce părere au străinii despre picturile tale din prezent?
Dacă pictez o pungă de Viva, străinii își dau seama că e o pungă cu dulciuri sau chips-uri, dar nu înțeleg exact, că e ca și cum m-aș uita eu la o pungă cu chips-uri chinezești. Depinde de obiect. De exemplu, am pictat acum o săptămână o sticlă de bere Corona și a fost foarte populară pe Facebook și Instagram în afară. Probabil se uită, văd că sunt mici și nu știu ce sunt ăia, asta dacă ajunge lucrarea la ei pe social media, înțeleg că e o mâncare tradițională din altă zonă și nu rezonează cu ea.

Primești constant reacții și comentarii extrem de amuzante pe social media de la oameni care nu îți înțeleg sau apreciază tablourile – comentarii pe care le și postezi, ca să râdem împreună. Care e cel mai tare comentariu pe care l-ai primit? Sau ai vreunul preferat care a rămas cu tine?
Cred că cel mai faimos hater al meu este doamna Claudia, care mi-a comentat timp de șase luni, o dată sau de două ori pe săptămână, și scria că nu e un tablou, că e o fotografie. Le dădea like-uri altor oameni și îi atenționa să aibă grijă, că nu e un tablou. Insistența asta a fost foarte amuzantă pentru publicul meu. Deja o știau zeci de mii de oameni pe Instagram și eram toți fanii ei, că era insistentă și o iubeam.



Te-ai gândit vreodată să scoți o carte sau un album cu picturile tale în care să incluzi și comentariile de pe social media? Personal, l-aș cumpăra în prima secundă.
Da, mă gândeam să fac un album, să fie o pagină cu pictura și una cu comentariile, dar trebuie strânse toate comentariile. Pe unele le am în telefon, altele sunt puse la repere pe Instagram, dar trebuie făcut, că unele sunt amuzante rău.

Ai menționat în interviul de la Vice că ai fost invitat să expui la Teheran și ai refuzat. Poți să-mi povestești puțin despre asta?
Eu pictam obiecte tradiționale românești, oale de lut, lubeniță, scăunele și mese din lemn mici și rotunde etc. Toate astea au inspirație turcească, din zona aia, și semănau și cu ce avea bunica în Teheran. Măsuța aia e foarte specifică zonei în care mănâncă stând pe jos la o măsuță rotundă. Au prins tablourile la ei și aveam la vremea aia vreo două mii de oameni care mă urmăreau din Teheran, dar cred că mi-au dat unfollow între timp.



Atunci m-a invitat o galerie cunoscută din Teheran să expun, dar nu m-am dus pentru că e foarte departe. Tocmai se retrăseseră americanii, era cu războiul atunci, nici nu mai știu. Mi-a fost frică pentru siguranța mea, pentru că nu știam pe nimeni acolo.
Care este, din punctul tău de vedere, definiția unui pictor de succes?
Nu știu. Trebuie să aibă câte puțin din toate. Poate niște popularitate, tablouri la un preț OK, să fie el bine cu el, habar n-am. Chiar nu știu ce să răspund.
Am avut ocazia să-l cunosc pe pictorul Sabin Vasile, care a avut la un moment dat o expoziție cu peste 14.000 de lucrări și care și-a propus să devină cel mai prolific pictor român. Tu ai vreun astfel de obiectiv sau ambiție personală?
Nu mi-am propus nimic ca artist. Mi-am propus mereu ca în următoarea săptămână să fac mai bine decât îaninte și cam atât. La mine lucrurile curg și n-am niciun astfel de plan.
Care sunt pictorii tăi preferați, români sau străini?
Sunt foarte mulți, zeci de pictori. Richard Schmid și tot grupul de pictori din jurul lui, vreo 20-30, care acum duc tehnica aia mai departe. Îmi plac clasicii, Velazquez, Rembrandt, îmi plac mulți din secolul XIX, sunt zeci de nume. Cum am zis și la Mariciu, îmi place Fantin-Latour. Pot să-ți fac un întreg pomelnic cu pictori pe care l-am postat și pe grupul de chat de pe Instagram ca să-i studieze și alții, pictori care m-au inspirat și ajutat și pe mine să ajung unde sunt astăzi.



Îl puteți cunoaște mai bine pe Lucian din podcastul lui Mariciu și documentarul făcut de Dragoș Sora.