Geamul de care ne lovim

Oameni, relații, viteză versus profunzime. 

Evoluția științei și tehnologiei din zilele noastre ușurează comunicarea la nivel de secundă. Internetul și telefonia îți permit să vorbești în timp real cu oricine, aflat în oricare colț al lumii. Până nu demult, oamenii comunicau prin scrisori și telegrame. Cu cât suspans puteai aștepta o veste atunci? Acum poți trimite un email cuiva din Pennsylvania pe care-l va citi în câteva secunde. Te uiți la televizor, vezi pe cineva care-ți ridică interesul, în orice sens, și în câteva secunde cuvintele tale pot ajunge la acea persoană.  Îi poți scrie oricărei vedete, lui Putin, cui vrei tu. Realizezi ce înseamnă asta?

În secolul trecut, trimiteai o scrisoare. Nu știai sigur că ajunge la destinație și răspunsului îi lua o veșnicie să te ajungă. Dacă îi trimiteai vreunei domnișoare se întâmpla uneori ca până să ajungă la ea să o citească mă-sa, ta-su, bunica, mătușa, habar nu ai prin câte mâini trecea scrisoarea. Nu doar o singură dată am văzut prin filme, desigur, cum mama unei fete îndrăgostite ascundea scrisorile pe care le primea tânăra de la iubitul ei. Ea, neprimind niciun semn, credea că el a murit, iar el că nu-l mai iubește pentru că nu îi răspunde. Ehee… ce povești simpatice.

Dar astfel de situații se întâlnesc rareori în prezent. Acum fiecare e propriul poștaș, cu adresa lui de mail, cu telefonul lui, cu conturile pe site-urile de socializare șamd. Informația ajunge în câteva secunde oriunde în lume, cum am și pornit raționamentul. În mod normal, te-ai gândi că e ceva benefic, însă e cuțit cu două tăișuri. Din păcate, gradul de facilitate al actului de comunicare în spațiu și timp a condus către un nivel de superficialitate în oameni pe care nu-l putem da înapoi.

Pentru că poți spune orice oricui și oricând – fără să discutăm despre restricțiile morale, religioase, în conformitate cu societatea, eu știu, sau impuse de guvern și lege, pe astea le lăsăm deoparte, pentru că sunt oarecum macro pentru ideea pe care încerc să o exprim – am ajuns să nu mai vedem unicitatea sau individualismul unui om. Există miliarde de bloguri, site-uri personale, profiluri de facebook, o mare de fețe, dosare de identitate, picături într-un ocean. Dar în particular, fiecare individ are o viață, un bagaj, vise și visuri, idealuri, dureri, în fine. Știi vorba aia, “ești unic, la fel ca toți ceilalți”. Totuși, în marea de picături, oricine poate fi înlocuit.

Te cerți cu prietena pe facebook și lângă fereastra de discuții motorul site-ului îți sugerează trei tipe cu care ai în comun filmul preferat, câteva trupe de muzică și locuiesc în același oraș cu tine. Ți se spune “hey, nu-ți bate capul, uite-o p-asta”. E un exemplu exagerat, însă subliniază ideea. La fel se întâmplă la muncă. În acest nor de facilitate, oamenii renunță prea ușor unii la alții. Bunica mea ar zice că “s-a deșteptat lumea”. Că pe vremea ei te luai la șaișpe ani, făceai casa, puneai masa. Acum zicem că e plină balta de pește și indiferent de calitatea omului de lângă noi avem tendința de a-l expedia din proximitatea spațială de nu se vede, pentru că avem atât de multe alte opțiuni. Ai zice că facem trading cu lăzi de portocale, nu suflete.

Și dorința omului de a face lucrurile “mai” decât sunt ele l-a adus aici. Vrea mașini mai rapide, mâncăruri la minut și eventual să sară direct la sex. Într-o continuă luptă cu timpul, pierde esența. Importantă este călătoria, nu destinația, mâncarea tip fast food nu e sănătoasă, iar sărirea peste etapele cunoașterii între indivizi pentru a ajunge la scopul suprem evaporă plăcerea, misterul și profunzimea procesului de cunoaștere.

Vorbeam mai devreme cu o prietenă pe facebook, desigur, care mi-a spus că va renunța la internet pentru că îi creează așteptări false. Dar nu toți pățim asta într-o oarecare măsură? Îi scrii cuiva și durează până îți răspunde. Când scrie, îți cere scuze pentru că era la duș sau făcea nu știu ce prin casă. De unde știu eu că în timpul ăla nu a gândit bine răspunsul? Întreb doar, că eu mai fac așa câteodată. Și dacă eu fac așa, înseamnă că o fac și alții. Nu e regulă, dar e probabil. Nu poți avea încredere într-un “da” virtual pentru că nu știi nonverbalul. Nu vezi mimică, postură, privire, obraji, nu vezi nimic. Și deduci și presupui de crăpi. “Oare râde, oare e serios/oasă, oare are sprânceana ridicată, oare a înțeles ce am zis?” Tipele mă simt în totalitate, noi avem tendința să gândim excesiv. Exact ce fac eu acum, de Moș Niculae.

Delicatețea e ceva ce găsim doar în reclame. Azi, dai papucii pe whatsapp, ignori pe facebook, blochezi numărul de telefon. Secolul trecut cum era? Trebuia să-i faci față omului, să-l lași să termine ce are de spus, aveai nevoie de tărie să duci o despărțire sau orice conflict. Atunci nu puteai să dai mesaje la două noaptea, așa că mai cântai la harpă sau aruncai pietre în lac, eu știu? Până și despărțirile prin scrisori cred că erau mai diplomatice și finuțe, totul era o romanță, oamenii trăiau în altă dimensiune. Nu spun că ăla e idealul, uneori mă îngrețoșează atâta pompoșenie, dar nici acest “marș, fă” din zilele noastre nu merită statuie.

Și nu știu care este următoarea etapă, dar o simt că vine. Nivelul de superficialitate pe care l-am atins e asemeni unui geam, unui obstacol invizibil ochiului. Celelalte simțuri, însă, sunt în continuare active. Poate simțiți și voi o schimbare în interior, în oameni, în aer. Lucrurile se vor așeza fiecare în locul lui. Vor reveni la ce ar trebui să fie. Oricât de naivă aș fi câteodată, acum nu mă înșel. Și aș scrie mai mult și mai mult, însă… am obosit.

Comentarii

7 thoughts on “Geamul de care ne lovim

  1. Imi place asta cu “fiecare e propriul postas”. Intradevar, cu cata usurinta avem acum acces la metodele astea de comunicare! Sunt si eu de acord ca urmeaza inca diverse etape ale superficialitatii sociale. Nu cred ca e ceva nou pentru om, o sa fie doar realizat prin metode noi. Pana la urma, ca oameni, ne adaptam si la asemenea lucruri.

  2. De acord cu tine; totuși eu cred ca tot noi suntem ( sau ar trebui să fim) responsabili de timpul pierdut online; însăși acest blog demonstrează că noua tehnologie este utilă! Dar, “excesele dăunează grav”!

  3. Ce fiinţe ciudate suntem noi oamenii. Ne învârtim toată viaţa într-un cerc, ca apoi să ne dăm seama că avem un cap pătrat, pentru că nu am înţeles bine scopul nostru. Un lucru e sigur că încrederea în oameni e un factor în decisiv în relaţii (de la prietenie la familie). Dacă nu e, poţi să ai 1000 de feisbucuri că nu te ajută decât să fii mai izolat de profunzimea lumii ciudate în care trăim. Şi de la non-încredere la frica de eşec, frica de a repeta o greşeală şi frica de a răni persoanele dragi. Adică frica de un imprevizibil necontrolabil (puţin pleonastic).

    1. Frica este o întrebare și în același timp mama moralității. Deși spunem că ne oprim din diverse din cauza fricii, uneori este benefică. Eu, de exemplu, în pofida imaginii pe care o percep de obicei oamenii din jurul meu, am niște frici foarte drăguțe care mă însoțesc încă din copilărie. M-au oprit din a face prostii, fiind moralizatoare, dar m-au și făcut să dau cu mucii în fasole când îmi era lumea mai dragă. Și vorbeai de încrederea în oameni? Reala problemă e când îți piere încrederea în tine din cauza altora.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.