Risc de contaminare cu "boala lui degeaba"

Nenumăratele articole prin care am încercat să instig constănțenii la activități culturale, și să facem și noi ceva cu orașul nostru, în general, au stârnit reacții fel de fel. O citez pe Lorena Lupu, fostă colegă de penel, și spun că “unii m-au înjurat de parcă eu aş fi inventat conceptul, alţii s-au lamentat şi au spus diverse poveşti”.

Foarte mulți s-au declarat învinși de numărul impresionant de inculți, agramați și dezinteresați de cultură, acest termen vag, ambiguu și totuși atotcuprinzător folosit atât de des încât și-a pierdut sensul, ca și cuvântul “iubire”, dar ăsta-i alt subiect. Mi-am permis să definesc această atitudine declarativă de capitulare drept “boala lui degeaba” și să pun bazele unui întreg concept.

Din păcate, cunosc multe persoane infestate de acest virus molipsitor, care se ia în momentul în care petreci prea mult timp alături de pretinși intelectuali sau chiar, de ce nu, oameni lipsiți de minte. Boala lui degeaba se caracterizează printr-o atitudine preponderent desconsiderabilă față de intențiile altora de a face ceva și respectiv prin a-i acuza de exces de zel. Acest beteșug mănâncă treptat din creierul bolnavului și în multe dintre cazuri face ravagii, în sensul în care ajung să sufere de ea chiar intelectuali cu mare potențial, tocmai din cauza faptului că se înconjoară de persoane bolnave care le dau la gioale, îi descurajează, în loc să-i sprijine în îndeplinirea unui pretins scop comun și îi contaminează.

Ati vãzut vreodatã un “intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internationale? Nu numai cã e uluit si neiformat, asta încã n-ar fi o rusine prea mare. Dar e deadreptul înspãimântat, e copleșit de fricã, e paralizat de panicã. Umblã aiurit, pune întrebãri oricui, ascultã pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarbã în orice dobitoc politic – si tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmã dintre sclavi.  Numai atunci îsi dã el seama ce putin s-a “interesat” de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adãpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uitã cu desãvârsire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav. – fragment din “De ce sunt intelectualii lași?”, de Mircea Eliade, din vremea studenției (“Criterion”, Nr. 2, Bucuresti, 1934) Putem trece cu vederea paralela cu politicul și ne referim, în general, la crizele în care se află intelectualii.

Dar boala lui degeaba nu afectează numai constănțenii sau numai intelectualii și sub nicio formă nu se referă exclusiv la tematici de cultură. Această maladie subversivă afectează indivizii din toate domeniile, de toate vârstele, din toate mediile sociale, din toată România și îi transcende și granițele. Un exemplu foarte bun și pitoresc este “degeaba mergem la vot”, dacă tot vorbea Eliade de raportul dintre intelectuali și politică.

Dar să vă povestesc o întâmplare ce s-a petrecut la inaugurarea Balaur Dirt Park din Corbeanca, proiect în care sunt PR Manager; spun asta pentru a puncta că am autoritate în tot ce privește acest spațiu, concept șamd. Eu și un prieten am surprins un puști de 7-8 ani care urina fără stres pe baraca unde noi, membrii echipei, ne ținem echipamentele. Reacția mea a fost una controlată și mi-a ieșit pe gură instant un “te rog să nu mai faci asta, mergi la toaletă” și i-am indicat cu mâna unde se află. “De ce?”, a întrebat puștiul. “Pentru că noi ne ținem echipamentele aici, dacă faci asta o să miroasă urât și nici nu e frumos gestul; de acum înainte să mergi la toaletă, te rog”. “Dar de ce?”, întreabă iar. “Tocmai ce ți-am zis de ce, la tine acasă faci pipi la toaletă, nu pe colțul canapelei”. Mă întreabă și a treia oară de ce, moment în care m-am schimbat la față. Tipul cu care eram m-a văzut, așa că a preluat discuția. Nu glumesc când spun că absolut tot ce-i spunea, puștiul replica cu aceeași întrebare. Astfel, a renunțat și a plecat, lăsând să se audă doar un “degeaba îi zici”. Am recunoscut un bolnav în fază terminală. Nu, nu-i zici degeaba, am gândit eu, dar eram totuși prea obosită după tot haosul din ziua lansării parcului ca să educ copiii altora. M-am încruntat la puști și i-am spus că dacă îl mai prind făcând asta îl dau afară și nici dacă vine cu mama de mână nu-i mai dau voie să intre în parc. S-a schimbat la față, a scârțâit temător un “am înțeles” și a tulit-o. Iată un exemplu foarte bun prin care putem învinge boala lui degeaba. Un dram de interes și perseverență.

Eu am boala lui degeaba pe mâini, pe față și pe tot corpul. Sunt bacterii pe canapeaua mea din sufragerie, de unde m-au privit râzând intelectuali blazați. Prietenii mei suferă de ea, familia, am luat puțin câte puțin de peste tot unde m-am așezat, în săli de teatru și cinema, în baruri sau în autobuz. Din fericire, boala lui degeaba nu se manifestă, nu mă afectează. Deși mă uit în jur și câteodată mă dezechilibrez, apetitul depășește frica de eșec. Până la urmă, ce pierzi dacă încerci să faci ceva bun? Ce pierzi când faci bine, de altfel? Eu vreau să mă înconjor de oameni care au învins boala lui degeaba și nu-i permit să le modifice echilibrul funcțional. Și încep chiar să dezvolt o alergie în fața infestaților, pe care nu o voi ține în frâu, iar simptomele nu vor consta în strănuturi – strănutul este involuntar.

Fortele care musca din eternitate, fortele care sustin istoria unei tari si-i alimenteaza misiunea ei – n’au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre “intelectualii” unei tari, de avantgarda care singura, pe frontierele timpului, lupta contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru cã nu au existat acolo creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletesti, sa nutreasca o cultura. […] Deci, asta reprezinta “intelectualii”: lupta contra neantului, a mortii; permanenta afirmare a geniului, virilitãtii, puterii de creatie a unei natiuni. Si ca atare n’au de ce sã se teama, sã intre în panicã[…]