Dintr-o grămadă de cărămizi, căzute la baza unui zid dărăpănat, au ieșit niște frunzulițe. În timp, ca-n reclamele la Dorna, natura și orașul au intrat în proces de simbioză, iar fragmentul vegetal a devenit un copăcel suplu ce a crescut mai înalt decât clădirea cu etaj din centrul vechi al Constanței.
E ciudat cum în ani am trecut de sute de ori pe lângă astă clădire, însă abia zilele trecute m-am apropiat de copăcel și m-am uitat cu atenție. După ce i-am făcut câteva poze și m-am înduioșat, trebuie să recunosc, m-am îmbufnat și supărat pe țara asta. Și nu m-am putut abține de la a-mi trece prin creier ideea că dacă acest copac ar fi crescut într-un zid dintr-o altă țară, treaba ar fi avut anvergură.
Bineînțeles, felul în care poți privi faptul că a crescut un copac dintr-un zid diferă de la individ la altul, întrucât pentru unii nu poate avea mai multă însemnătate decât o mare bucată de brânză. Însă dacă această clădire cu un copac crescut din zid ar fi fost în Amsterdam, să zicem, lucrurile ar fi stat altfel. Ar fi fost îngrijită, nu dărăpănată, – aici intervin alte aspecte nedemne să le parcurg, dar cred că poza cu copacul crescut din zid ar fi fost pe toate pliantele, iar copăcelul ar fi devenit o atracție turistică, un loc unde să se înghesuie la poză o mulțime indivizi cu aparate foto la gât. Îmi imaginez, deja, cum parterul acestei clădiri ar putea fi o cafenea chic, clădită în jurul copacului devenit un fel de laitmotiv. Acest copac ar fi avut parte de atenția necesară, de aplauze tacite, de o cană cu apă la rădăcini, iar economia turistică locală ar fi avut de câștigat.
Poate că ne-am obișnuit să privim astfel de minunății ca pe chestiuni banale și sper să fi evitat milimetric contopirea cu un clișeu. E ceva frumos, iar pe mine unii, recte eu, văzând simbioza asta îi trece prin procese de autostimulare a propriilor capacități, fiind un condeier în dezvoltare. Și ca să nu alunec inevitabil prea mult în profunzime, formulez altfel. Copacul ăsta a făcut din rahat bici și a crescut, indiferent de condiții. A triumfat, în pofida lipsurilor, în alte condiții decât alți copaci care se bucură de cantități inestimabile de pământ fertil. Și dacă el a putut, pot și eu. Mi-e greu să privesc simbioza asta ca pe ceva normal, deși pe lume mai sunt milioane de forme de viață care s-au contopit așa cu anorganicul.
Îmi pare rău să văd că ne plângem de neajunsuri, când stăm pe munți de aur. Și nu mă refer acum doar la copacul crescut din zid, ci fac o extindere ipotetică a noțiunii. Țara asta e casă pentru o mulțime de minunății, de lucruri frumoase și de valoare pe care nu le exploatăm, ba din contră. Dar care individ nu e conștient? Potențialul neexploatat din a noastră țară e o realitate înconjurătoare, iar subiectul a devenit, parcă, la modă. Însă, cine știe, poate peste ani se va trezi cineva să achiziționeze clădirea și va face ceva frumos din ea, deși mă îndoiesc că se mai poate recondiționa. E chiar în buza centrului vechi, poziționată ideal să aibă succes, indiferent de natura afacerii ce se poate dezvolta în ea. E mare păcat, regret eu, și n-am cum să nu mă ridic acum de la laptop, după ce public articolul, fără să mă cuprindă un sentiment puternic de insatisfacție, cauzată de amploarea perspectivelor ratate în România. Și da, tot procesul ăsta a fost provocat de un amar de copac crescut dintr-un zid.
