O discuție fără sens și fără final

Un tip ateu și eu am vorbit despre spiritualitate. Încerca să-mi spună încontinuu că mă păcălesc.

Îmi place să vorbesc despre spriritualitate, credințe, religii, cu oricine deschide acest subiect și o fac indiferent că gândirea noastră nu e similară. Dar când el mi-a spus că întreaga lui familie neagă vehement spiritualitatea, mi-am dat seama încă din startul discuției că nu va avea sens.

Este a șaptea generație de atei, nu ateu după trend. Cum mă și așteptam, absolut tot ce spunea el avea o bază logică de nedărâmat. Nu i-am contrazis gândirea; am ascultat ce crede și am fost de acord în mare parte, alteori el dădea credit argumentelor mele, dar mult mai puțin. Per total a fost o conversație clădită pe convingerea puternică și răbdarea cu celălalt a fiecăruia.

Nu suportă ideea că nu este 100% stăpân pe el și viața lui. Nu poate accepta că altceva/altcineva îi controlează viața. Asta spune foarte multe și asta spun foarte mulți. Apoi, eu văd altfel lucrurle: sunt stăpână pe deciziile mele și sunt responsabilă pentru viața mea, dar mai e ceva pentru mine: universul. E un plus, dacă vrei. Dacă m-aș fi dus în karme, dharme, vieți anterioare, chiar că nu am mai fi putut vorbi despre subiect.

El mi-a zis că nu-există-nimic. Eu spuneam că nu știe, în timp ce el mă contra constant cu “ba nu, nu e nimic acolo, te păcălești”. Am recunoscut atitudinea în alți oameni. Care este sensul discuției? Eu nu încerc să te conving că e ceva acolo, în timp ce tu încerci să mă convingi că nu e ceva acolo. Serios, niciunul din noi nu știe!

Admite existența apei, pentru că o vede și o simte în palme. Eh, așa admit și eu existența vântului, pe care nu-l văd, dar îl simt. Din nou, o discuție fără sens. Tipul caută dovezi materiale, așteaptă miracole. El și alte milioane de oameni. Eu nu. Eu simt, zâmbesc și sunt bine, n-am nevoie dovezi, explicații și miracole. “Ce simți? Explică!” îmi spunea el, cu un zâmbet satisfăcător. “Nu pot să explic!” am reacționat. A început să râdă și să-mi spună că o să realizez mai târziu. Apoi am vorbit inevitabil despre legea atracției (nu am văzut “The secret”, am văzut câteva secvențe), concept analizat prin prisma spiritualității. “Dacă am credinţa că pot să o fac, cu siguranţă voi căpăta abilitatea de a face, deşi poate la început nu o am”, zicea Mahatma Ghandi. Atât, n-am nevoie de filme și oameni de știință care să-mi probeze cu ecuații existența sau nonexistența a… numește cum vrei tu.

El: demonstrează-mi că sunt un demon!

Eu: demonstrează-mi că nu sunt un demon!

Cică i-a plăcut spontaneitatea mea. Na, era logic.

Apoi, apropo de concepte religioase, i-am spus că am trei tatuaje: ohm cu dharma, pe Bastet, zeița egipteană protectoare a pisicilor și pe Erzulie Freda Veve, zeița iubirii în voodoo. Tipul s-a speriat. De ce? Pentru că am făcut ciorbă conceptual-religioasă? Sunt niște desene, niște povești, niște simboluri care schițează ce simt. Nu mă interesează că e yoruba, că e budism. Din nou, spiritualitatea, credința și religia sunt diferite precum zodiacul și horoscopul.

“În tine există puterea de a face lucruri despre care nici nu ai visa că sunt posibile. Ai acces la această putere imediat cum îţi schimbi credinţele”, zice Maxwell Maltz. Un alt citat care mie-mi place tare mult.

Apoi, cum vine asta? Zici, la mișto, că atunci când ți se întâmplă ceva bun e meritul tău și când se întâmplă ceva nefericit este Dumnezeu rău.

Eu sunt bine crezând. Numește asta cum vrei, ateule, eu sunt bine. Și zâmbesc. Dacă echilibrul tău stă în ideea că ești 100% stăpân pe viața ta, află că nu ești. Ieși din cafenea și te lovește tramvaiul. Știi care ar fi argumentul majorității atee? “Da, mă, bine, asta înseamnă, pe limba voastră, că Dumnezeu a vrut să mă calce tramvaiul”. Păi, da și nu. Știi, e prea complicat de discutat așa, lejer, la o cafea. Atât de complicat, încât nici nu încerc mai mult, doar am decis din prima că e o discuție fără sens. În principiu se întâmplă pentru că traversezi strada ca un bou, fără să te asiguri, doar tu ești stăpân 100%.