Câinele care rupe lanțul alege libertatea cu prețul foamei și al frigului.
Când se uită la copiii lor, unii părinți se transpun în trecut și-i văd, încă, de-a bușilea cu pantalonii alunecați la genunchi, la grădiniță cu dinții strâmbi sau în clasa a șasea, strigând prin casă de foame. Încapabili să ia o decizie dreaptă sau să-și poarte de grijă. La acea vârstă, părinții decid pentru copiii lor; cu ce să-i îmbrace, ce să le pună în farfurie și când să-i ducă la cabinetul medical. Atunci, puii de om sunt dependenți în totalitate de părinți, nu au conștiință asupra viitorului, drept urmare natura face ca părintele să-i asigure copilului tot ce consideră el că e bine.
Copilul ajunge, într-o zi, să fie mai înalt ca părintele; că-i fizic, emoțional, intelectual, profesional șamd. E legea vieții să depășești pe alții și să fii depășit la rândul tău. Piciul cu dinții strâmbi ajunge om cu personalitate și caracter, decide el ce să îmbrace, să mănânce și când să meargă la medic. Pleacă singur în vacanță unde-și dorește, nu mai merge forțat cu părinții la Predeal. Are visuri, planuri de viitor, dorințe lăuntrice, idealuri, conștiință, știe diferența dintre bine și rău. Are dramele lui în dragoste, conflictele lui interioare. Doarmne până la amiază dacă-i permite calendarul personal. Pleacă din casă la doișpe noaptea și se întoarce la patru. Nu contează că a doua zi trebuie să se trezească la opt dimineață să muncească. Știe el ce face. Dacă-i impui programul tău, îl stresezi telefonic cu “e târziu, hai acasă”, deși are 25 de ani, îi spui ce și când și cum să facă, îl îndepărtezi.
Când părintele simte voința de independență a copilului, intră în colaps. Cu greu acceptă că piciul cu pantalonii la genunchi vrea să zboare. Unii nu acceptă niciodată ideea și din prea multă grijă, dragoste și teamă de abandon continuă să ia decizii în locul lor. Nu doar că o fac în locul lor, dar nici nu îi consultă, doar îi pun în fața faptului împlinit. “O facem pentru că te iubim, o facem pentru că vrem să-ți fie bine”. Ce înseamnă bine? Casă, masă, loc de muncă. Da. De acord. Bine, însă, înseamnă să fie el împlinit în interior. Dacă îi decizi viața, nu îi e bine. Dacă îi programezi următorii trei, cinci, unșpe ani, îl omori.
Acceptă că vrea să trăiască într-un cort, chiar dacă tu-i poți oferi un imperiu. E cazul să intervii doar atunci când ești 100% sigur că viața lui se îndreaptă spre un zid. Doar atunci. Dacă el vrea să plece în Sri Lanka, lasă-l să plece, chiar dacă te temi pentru el. Te temi că n-o să-l poți ajuta dacă va avea nevoie, te temi că-i va fi foame sau frig și nu vei fi acolo. Te temi că ar putea suferi și, mai rău, că-l vei pierde. Atunci, negi din start ideea de a-l lăsa să ia decizii singur și o faci în locul lui. Îi schițezi viitorul, îi dai brânci să meargă înainte și la dreapta. Întreabă-l ce vrea cu adevărat și dacă vrea să facă stânga, ajută-l. El vrea stânga. Ce faci? Îl împingi să facă dreapta? Greșești. Câinele care va rupe lanțul alege libertatea cu prețul foamei și al frigului.
Și din suflet, părintele vrea ca piciul să fie mereu acolo. Nu contează că acum are 25 de ani sau 46. Îl vrea lângă el. Când copilul simte să fie în altă parte sau să facă altceva, nu înseamnă că nu-și iubește, apreciază și respectă părintele. Nu înseamnă că nu cuprinde cu mintea și sufletul tot efortul și grija pe care i-a purtat-o de când îi alunecau pantalonii la genunchi. Înseamnă, pur și simplu, că a început viața lui și are dreptul de a o administra așa cum simte, e rândul lui să decidă. Atunci, părintele trebuie să-i dea drumul dacă vrea ca el să se întoarcă periodic la bază. Nu să-l manipuleze emoțional, să-i reproșeze că pentru el muncește, că s-a sacrificat și că vrea răsplată. Asta, de fapt, e răsplata pentru că și părintele a fost copil cu părinte. Nu invers.
Dacă părintele nu-și descătușează copilul, va fi greu pentru amândoi. Cel mai greu însă, va fi pentru copil, pentru că se vede prins într-un nod pe care vrea să-l desfacă și știe că o să doară. Dacă părintele vrea binele copilului cu orice preț, vor desface nodul împreună. Altfel, o va face singur copilul și atunci părintele va fi lăsat în urmă, pentru că a privit cu dragoste oarbă și egoistă la chinul copilului, spunând că așa e bine pentru el. Nu e bine. Nu e bine să ajungă să aleagă între a nu-și dezamăgi părinții și a-și urma lăuntricul. E o dilemă care sfâșie. Nu va dura, însă, o veșnicie, pentru că într-o zi va rupe lanțul și nu se va mai întoarce la bază.
foto: Salvador Dali
Bine punctat, dar evolutia unei familii, a unui parinte si a unui copil, in mod separat, depinde si de mediul social in care se invart toate evenimentele. Desi suntem fii si copii proprilor constinte, viata e o drama sarcastica in continua centrifuga. Ambele parti trebuie sa ajunga la un nivel de maturitate unde ambii sa aiba de castigat. Intelepciunea vine cu timpul sau se ravneste cu anii, daca oamenii sunt orgoliosi. Alteori nu e bine cand lasi copilul liber pe strada exact ca un catel si acesta este calcat de fiecare data de masini, iar cel care plateste este stapanul care l-a lasat liber, dandu-i incredere si responsabilitati. Si unii catei, da, sunt mai responsabili ca oamenii.
De acord. E nevoie de echilibru. Desigur, nu fac referire la copiii de 12 ani. Însă vizați sunt, de exemplu, părinții care-și obligă copiii să facă o anumită facultate. Ți se pare corect?
Nu mi se pare corect în contextul în care acei copii sunt capabili şi au opţiuni de unde să aleagă. Eu sunt un caz mai special. Am dat la Jurnalism (de bună voie şi nesilit de nimeni) în Constanţa, am renunţat după primul an – pentru că nu îmi plăcea colectivul şi unele dintre dudui care predau (se ştiu ele), am stat unul şi am dat admitere la Istorie – Bucureşti, unde sunt acum. Părinţii m-au sprijinit fiindcă au conştientizat că am o oarecare viziune asupra ceea ce vreau sa fac. Însă, sunt alţii care nu ştiu pe ce lume trăiesc (mai ales după bac), unde obligaţia părinţilor poate deveni un ajutor. Mai e şi contextul social, prin care părinţii vor să realizeze o moştenire pe care copii să o poată administra cum trebuie şi următoarelor generaţii (afaceri nişate pe diferite domenii). Uneori ai nevoie de părinţi, uneori ai nevoie să-ţi construieşti singur aripile. Se poate să le îmbini pe amândouă, dar e nevoie de timp şi de înţelegere.