Articol lung în care vă întreb cum naiba procedați în unele cazuri.
Cică într-o zi, Bulă, care mergea ciudat, a fost întrebat ce a pățit. Cu vizibilă durere, el a povestit: “când tata tăia lemne a sărit o așchie și mi-a intrat în cur”. Auzind asta, interlocutorul l-a sfătuit să nu spună verde în față ce a pățit, ci mai pe ocolite. A doua zi, întrebat de altă persoană, a răspuns: “păi tăia tata lemne când a sărit o așchie, care a zburat cu o viteză extraordinară printre firele de iarbă, a ocolit casa, copacul și mi-a intrat în cur”.
Pornind de la tâmpenia asta de banc, chiar mi-am pus o întrebare: No, cum o fi mai bine, să spui lucrurile verde-n față sau mai pe ocolite? Că din bancul de mai sus reiese că, în final, rezultatul e același, doar că drumul spre destinație e mai lung. Nu sunt prima persoană care și-a pus această întrebare, motiv pentru care sunt tare curioasă să aflu ce gândesc și alții.
Eu, de obicei, spun lucrurile verde-n față și consider că e un atu al meu. Asta, desigur, depinde de lucru, situație, persoana căreia mă adresez și de măsura în care îmi pasă sau mă afectează. Când scriu, de multe ori, redactez impresiile brute și înainte să le public mai șterg o idee, adaug alta, ca în final să nu fiu nici rea, dar nici blândă, să spun dacă ceva mă deranjează, dar nu să critic dur, ofensiv și lipsit de argumente. Arunc o aluzie și-un praz verde! (expresie folosită pentru a exprima indiferența totală).
Unul dintre foștii mei șefi din presa bucureșteană mi-a spus la un moment dat că ar trebui să-mi șlefuiesc stilul. Munceam mult, primeam un salariu care îmi acoperea abonamentul la metrou și trei sute de grame de parizer. Că, deh, așa e-n studenție. Cerusem o mărire de salariu în repetate rânduri frumos, prin aluzii, băteam apropouri, mă chinuiam să scriu mult, să fac trafic pe site, nu ceream așa, de dorul lelii, ci meritam. Într-o dimineață mi-am dat seama că pierd timpul. I-am spus direct că vreau o mărire pentru că aia, aia, așa și pe dincolo. La ce concluzie am ajuns? Nu am primit nicio mărire și nu mi-ar fi acordat-o indiferent de maniera de cerere din cauza situației financiare a companiei în momentul dat. Pe lângă dezamăgirea care mi-a stors vreo trei găleți de lacrimi și scârba profundă față de corporatism, când a luat naștere ideea de tineri exploatați și așa mai departe, m-am bucurat că am luat taurul de coarne, chiar dacă m-a azvârlit zece yarzi.
Ani mai târziu mă văd în situații similare. Am la activ două posturi de televiziune care păstrează prin dosare demisia mea. În spatele meu au rămas tipi cu care am ieșit la cafele și nimic altceva în continuare sau tipi cu care nici măcar nu am mai ajuns la cafea. Că, deh, nu vedeam finalitate; la fel au dispărut și interviurile la care nu m-am mai prezentat și prietenii de care a trebuit să mă descotorosesc pentru că nu-mi erau prieteni, de fapt. Astea sunt statui în mintea mea ridicate mie de către mine – hai că mă amuză repetiția. Am realizat că mai bine pun punctul pe i și plec dacă nu-mi convine. Mă ridic și plec, dar nu înainte să mă scuz politicos și sincer.
Am ajuns la concluzia că ne omoară gândul la consecințe. Ai un prieten pe care îl iubești, dar care te scoate tare din sărite. Cum îi spui asta? În prietenie sinceritatea e de bază, dar ce faci când trebuie să o folosești pentru a-i spune ce simți sau gândești realmente față de el? Dacă se supără tare și interpretează greșit, dacă vă certați, dacă rupeți prietenia? Ori îți place o persoană și te fâstâcești căutând semne care poate nu există, dar le creezi în mintea ta murată în norepinefrina care îți înmoaie genunchii. O dai pe față sau după gard, dacă te refuză sau, din contră, e reciproc? Cum ceri mărirea de salariu? “Șefule, vreau o mărire” sau “știți, eu vă stimez, vă respect pentru că sunteți un profesionist și vă (orice expresii care simbolizează pupatul în rect) tare mult”. Dacă îți șutezi singur șansa?
Depinde de caractere. Mai sunt unii care trag brutal de tine sa le zici ceva in fata pe cand altii se supara ca nu le-ai zis-o mai pe ocolite. Cred ca tine de felul tau de-a fi si de oamenii din jur.
Viaţa este cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla omului, fiindcă este învârtită de cele mai multe ori în jurul lui. Mereu visăm şi dorim să ne amintim clipele frumoase, presupunând astfel un proces anevoios dar vindecător pe termen scurt pentru a trece peste momentele tipice de cotidian gri şi presărat cu probleme sistemice. Eu, unul sunt de părere, că oamenii simt foarte uşor persoana din jur prin diferitele repere – gesturi, privire, verbe, mult mai franc decât un “Eşti bou!” sau “Eşti prost!”, numai că aşteaptă confirmarea printr-un gest victorios de orgoliu al celuilalt. Eu sunt de părere că e bine să fii corect cu tine însuţi şi cu principiile care te construiesc ca om şi să acţionezi ca atare. Pe baza acestora am renunţat la Facultatea de Litere – Jurnalism de la Constanţa, deoarece eram un pic aiurea în tramvai acolo… Majoritatea priveau îndelung la cei care predau dând impresia unor studenţi interesaţi, alte dudui care dădeau impresia că artificialul nu se găseşte doar la luciul de pe buze. Ni se dădeau exemple vechi fără nicio aplicabilitate. Lucrurile nu s-au schimbat, dar anii au trecut. Puţini au reuşit să se bage acolo unde chiar îţi poţi specula talentul mai independent – presa scrisă (şi îi susţin). Dar.. unii se iubesc cu sistemul şi supravieţuiesc confortabil, alţii înfruntă sistemul şi lasă cicatricile ca moştenire pentru următorii “nebuni frumoşi”.
Frumos spus. Înțeleg de ce ai renunțat la jurnalism, am trăit și eu astfel de stări. Nonverbalul joacă un rol incredibil de mare, așa e. De fapt, cuvintele reprezintă doar 7% din actul de comunicare. În lipsa lor, în schimb, ne rămâne să căutăm semne care poate chiar nu există, da, și atunci avem nevoie de cuvinte, care să confirme ceea ce vedem, credem sau simțim. Și cum nu ai răspuns direct la vreuna din întrebările mele, ci printre cuvinte, înțeleg că alegi pe ocolite, chiar dacă spui că ai renunțat la o facultate nepotrivită și că lucrurile nu s-au schimbat, deși anii au trecut 🙂
Facultatea nu era nepotrivită ca domeniu de activitate, ci mediul în care studiam… Trăim într-o societate în care sunt situaţii pe care trebuie să le tratezi pe ocolite, şi altele pe faţă. Ţi se pot bune beţe în roate şi frustrarea devine mai mare. Zicala “Să moară capra vecinului!” ne caracterizează şi complicarea unei probleme nu duce la nimic bun. Prefer să fiu pragmatic şi să fiu franc atunci când ştiu ce opţiuni am.
Eu continui pe această nişă, dar pe online.
Cam asta am patit-o si o patesc. Am grija sa nu o dau prea tare de gard, sa fiu eu in orice situatie. Dar pana la urma nu trebuie sa fii si sa faci precum spune gura lumii. Important e sa fii tu si sa nu te abati de la drumul pe care te afli si continui sa mergi. E groaznic ce se intampla, cum raspunsurile nu sunt cele dorite, cum iluziile se evapora inainte de timp, dar conteaza sa mergi inainte cu capul sus.
Capul sus, capul sus, dar dă-mi un exemplu care te-a măcinat și zi-mi cum ai procedat, măi, Gropiță! 🙂
Nu in public! In privat voi explica. 😀