Spune-mi tu un titlu

Două noaptea, fără cheie, baterie la telefon și cu doar 12 lei în portofel. 

Era ora 19:00 și, în loc să fiu la ziua unui prieten, îmi întindeam părul cu placa în grabă, într-o oglindă ca de dentist în sufragerie. Prin geam îl vedeam pe zidar, lucrând în balcon. Trebuia să termine mai devreme, dar imprevizibilul meseriei lui a fost motiv de întârziasem la aniversare. La 19:30 a plecat. Am început să alerg prin casă în totoși, neștiind cu ce să mă îmbrac, nu mă machiasem, nici măcar nu cumpărasem un cadou. Măcar îmi aranjasem părul, mă consolam eu.

La ora 20:00 am fost gata. Înainte să ies din casă, am băgat cheia în ușă pe exterior, dar m-am întors în casă să iau un sac de rămășițe și bucăți de gresie din balcon. Am închis ușa și am coborât la ghenă, apoi la lift și direct în taxi. După popasul scurt la Grand, de unde am reușit să cumpăr în grabă și un cadou, am ajuns la petrecere.

Erau mai mulți necunoscuți decât cunoscuți. Nu prea aveam chef de distracție. Bucuria a fost că am avut plăcerea rezonării cu prietena sărbătoritului, așa că am petrecut toată seara cu ea în bucătărie, deși toată agitația și muzica erau în living.  Am vorbit despre presă, poezii și spiritualitate, trei mari pasiuni, plăceri și simțiri comune. Din când în când, ni se mai alătura câte o altă persoană, alteori veneau câte trei, dar asta mai mult pentru a-și reumple paharele cu vin sau pentru a cere o brichetă. Orele au trecut cu repeziciune, iar la finalul petrecerii toată lumea era bine amețită. Aproape de ora două noaptea am început să casc, așa că am decis să plec. A fost ceva în aer, că în același moment s-au ridicat de pe scaune toți invitații.

Urcată în taxi, abia așteptam să ajung acasă. Pe drum am vrut să îi scriu unei prietene pe facebook, dar cum aveam doar 5% baterie, mi-am spus că o fac din casă, de la laptop. În scurt timp am achitat cursa – puțin surprinsă că mai aveam doar 12 lei în portofel, dar nu îngrijorată. De dimineață trebuia să merg la fostul loc de muncă pentru a-mi încasa banii pe ultima lună.

Deși am parcurs vreo zece metri de la taxi la scara blocului, acele câteva secunde de vânt rece m-au secerat. Purtam un trenci pe care îl iubesc atât de mult încât aș fi în stare să dorm cu el. Nu ține de cald, dar are o croială deosebită și mă face să mă simt bine indiferent cu ce l-aș asorta. Pe dedesubt aveam o bluziță neagră subțire și decoltată, mai mult de formă și decor, așa că frigul mi-a intrat în pori în câteva secunde. Îmi spuneam în gând că e doar o chestiune de minute până când voi saluta totoșii și îmi voi face un ceai fierbinte de mentă, apoi mă voi cocoloși cu pisicile sub pilota albă, matlasată. Iar cartea de pe noptieră… Deși eram amețită și înfrigurată, nu voiam să dorm, visam să citesc în confortul casei mele, cu pisicile lângă mine.

În fața interfonului, puțin la adăpost, căutam cheile. Prin poșeta plină, în întuneric, pipăiam cu ochii închiși după un obiect metalic rece, cernut pe fundul căptușelii. Buricele degetelor transmiteau creierului forme și texturi, dar mesajul nu descria metalul rece cu zimți. Pentru o secundă am confundat clema metalică a pixului cu cheia, am tresărit, dar când am pipăit și plasticul, am revenit la starea de nervozitate. Tremuram de frig,  îmi pierdusem răbdarea, așa că am scos tot din geantă și le-am întins pe jos. Nu vedeam bine în întuneric, mai ales că nu purtam lentilele de vedere și nici ochelarii. Agenda, pixul care mă păcălise, portofelul, portfardul îndesat cu pudre, rujuri și pensulițe, un pachet de Kent lung de rezervă și o altă carte pe care nu înțelegeam de ce o cărasem după mine. Cheile, nu. Am cotrobăit în fiecare buzunar și am tras de toate fermoarele, sperând să le fi pus acolo în grabă, fără să îmi amintesc. În trenci nu erau, nici în buzunarele pantalonilor. Am înghețat mental. Îmi pierdusem cheile.

Primul gând a fost să-l sun pe sărbătorit. Conversația a fost scurtă, cheile erau de negăsit în apartamentul lui. Mi-a spus că, dacă nu le găsesc, să iau un taxi înapoi și să dorm în apartamentul lui până a doua zi. Am exclus varianta la gândul că la ora 09:00 vine zidarul să finiseze, iar la 11:00 trebuie să fiu la fostul loc de muncă să încasez salariul. I-am spus că mă descurc. Aveam 3% baterie, așa că trebuia să gândesc bine la ce fac, să nu irosesc nici măcar o atingere a ecranului care-mi lumina fața în beznă. În tot timpul îmi încleștam maxilarul de frig și speram ca, prin minune, să ajung la mine în pat.

Am sunat prima prietenă, avea telefonul închis. Următoarele două nu au răspuns. Nu m-am supărat, pentru că oricum mă simțeam teribil să le trezesc pentru că sunt amețită și-mi pierd cheile luni seară, după miezul nopții. Mai aveam deja 1% baterie. În ultimele secunde am reușit să scriu trei rânduri pe whatsapp, după care iPhone-ul mi-a oferit un ecran negru. Am încremenit și m-am înfuriat în impulsul de a-l trânti de asfalt. Ce mă fac, mă întrebam. E două noaptea, nu am cheie, baterie la telefon și doar 12 lei în portofel. M-am lăsat pe vine, sprijinită de ușa de la scara blocului, în colț, ca un amărât al străzii la prima zăpadă, în pasajul metroului din Crângași. Mi-am aprins un Kent lung și l-am fumat cu poșeta în poală.

Încercam să reconstruiesc în minte traseul. Unde îmi puteau fi cheile? Oare mi-au căzut în taxi când am coborât la Grand? Să le fi lăsat pe vreun raft? Nu cred, cu siguranță mi-au alunecat din buzunarul trenciului când l-am așezat peste celelalte la petrecere. M-am înfiorat la gândul că le-am uitat în ușă și că a doua zi aș da declarații la poliție. Televizorul este țintit în perete de un braț telescopic, oricine poate să-l smulgă de acolo. Laptopul e pe masă. Și pisicile! Dacă vor fugi pe scară? Dacă nu le voi mai găsi? Ca un bulgăre de zăpadă, paranoia prindea proporții.

(Click aici pentru partea a doua)