Spune-mi tu un titlu, partea a doua

Mi-am luat inima în dinți și am decis să pornesc la drum. 

(Click aici pentru prima parte)

Când simțeam că mă copleșește frica, mai trăgeam un fum din țigară, strângând poșeta în poală, și-mi spuneam că nu are cum să se întâmple ceva atât de îngrozitor. Încercam să elimin din minte orice scenariu care sfârșea prost. Probabil au căzut în taxi la întoarcere. Șoferul e obișnuit să găsească obiecte pe bancheta mașinii sau pe covorașe. Poate că mă va contacta prin dispecerat a doua zi și nu are rost să îmi fac griji. Și chiar dacă, mai am un set de chei în apartament. Acum e important să intru la căldură pentru că până și gândurile îmi tremură. 

Mai am două fumuri, stau în colț și profit ca să mă încălzesc, mi-am spus. Va trebui să mă ridic de aici, nu pot să dorm în fața scării. Nu doar că e frig, dar e de toată rușinea. Aș putea, cel puțin, să urc la etaj și să stau pe trepte, lângă ușă. Poate cheia e în butuc, poate am noroc. Ideea a părut bună, moment în care m-am ridicat hotărâtă. După ce am tras un ultim fum din țigară și am azvârlit-o în stradă, așa cum m-au învățat băieții în liceu, am început să trag puternic de mânerul ușii de la scară. Trăgeam cu toată forța, dar fără rezultat. Nu schița că s-ar deschide nici dacă rup încuietoarea sau o smulg din balamale. După câteva secunde am realizat că gestul nu avea să fie lozul câștigător. Că voiam sau nu, trebuia să accept situația. 

M-am întors cu fața spre stradă. Era pustiu, becul unui stâlp de iluminat clipea ca-n cele mai sinistre filme. Futu-i, nu pot să cred că mi se întâmplă asta. Stânga, dreapta, pustiu. Sub o mașină 4X4 parcată fără bun simț dormea un maidanez portocaliu. Oare el cum poate, mă întrebam eu. Săracul, pe frigul ăsta nu are casă. În minte mi-au apărut din nou pisicile mele, dar m-am scuturat să le las deoparte. Nu era momentul. Mi-am luat inima în dinți și am decis să pornesc la drum. 

De cum am ieșit din adăpost, m-a secerat vântul. Era atât de rece, că-l simțeam trecând prin fiecare găurică a trenciului. Unde mi-a fost mintea de l-am luat pe ăsta? E noiembrie. Uneori chiar fac cele mai proaste alegeri. Acum aleg dreapta, asta e potrivit. Strada era luminată cât să văd clădirile și umbrele copacilor pe asfalt. Aveam inima ghem de frică, dar încercam să mă îmbărbătez. Merg la Cristina, mi-am spus, sigur este acasă. Dacă nu, îmi rămâne să iau taxiul cu cei 12 lei și să o trezesc pe Niko. Nu voiam să recurg la a doua variantă, pentru că locuiește cu părinții. Stă la casă, iar camera ei este în mansardă. Glumesc tot timpul și-i spun că stă ca o prințesă în vârful palatului. Ca să ajungi în camera ei, străbați de nevoie toată casa, iar în una dintre camere doarme bunica ei. Nu, nu pot să trezesc o femeie bătrână la doua noaptea, trecând cu tocurile pe parchet. Nu-i frumos din partea mea. Sper să fie Cristina acasă. 

Mă îndepărtam ușor de bloc, cu o mână în buzunar și cu una ținând de gulerul trenciului în dreptul pieptului. Curenții reci treceau prin mine. Locuiesc aproape de malul mării, iar începând cu perioada asta, vântul se va strecura cu repeziciune printre blocuri și va tăia tot ce-i iese în cale, până în luna martie. Vremea nu e deloc blândă aici. Parcă natura te pune să plătești pentru plăcerea și confortul de care ai parte în timpul verii, cu plaja la doi pași. De fapt, și eu stau la ultimul nivel. Râd de Niko mai tot timpul, fără să realizez că și eu locuiesc la etajul zece, sunt tot un fel de prințesă în castel. Am râs singură în sinea mea. Poate că am și zâmbit, dar nu-mi puteam da seama pentru că nu-mi simțeam mușchii feței. Îmediat după mi-a venit în minte piesa lui Matteo, cu regele în propriul castel, na na na, nu mai știu, prințesa din el. Aveam să-i povestesc lui Niko a doua zi. 

Fără să realizez, ieșisem de pe strada mea. Deși parcursesem o treime din drumul pe care în mod normal îl străbat în zece minute, părea o călătorie nesfârșită. Din când în când, mă uitam în spate. Nu sunt o tipă fricoasă, mi-am spus, dar în noaptea asta totul pare desprins din scenariile lui Tim Burton sau din proza sinistră a lui Edgar Allan Poe. Mi-am imaginat, apoi, că voi da nas în nas cu o gașcă de țigani care vor vrea să-mi smulgă poșeta. De aici mă opresc, pentru că nu va face decât să mă sperie mai tare. 

Tac, toc, tac, toc, spuneau pantofii mei când întâlneau asfaltul. Pașii erau rari, asemeni unui om care nu mai are nimic de pierdut. Oricum nu aveam de ce să mă grăbesc, nu întârziam nicăieri. Că era două sau două și douăzeci, tot aia era. Parcă m-am mai liniștit, e totuși o noapte deosebită în existența mea. O s-o țin minte și o s-o povestesc cu zâmbetul pe buze, chiar dacă acum mi-aș dori să fi visat. Și ca să nu mai las loc scenariilor negative, în care nu-mi găsesc pisicile sau sunt atacată de un grup de țigani cu ghiuluri și mustață, am început să mă joc cu picioarele. Tac, toc, tac, toc, răsuna pe strada pustie. Undele se strecurau ca mercurul și intrau în crăpăturile clădirilor ca șerpii printre pietre. Tac, toc, tac, toc. De ce nu sună ambii pantofi la fel? Poate ar trebui să apăs mai tare în piciorul stâng. Tac, toc, tac, toc, tot așa se aude. Analizam mișcarea fiecărui picior. Poate ar trebui să relaxez de la gambă în jos. Am încercat asta și am avut senzația că nu le mai am pentru o secundă. Cred că mergeam tare ciudat. Nu puteam să mă văd din exterior. La fel făceam și când lucram la TV Neptun. În fiecare zi străbăteam holurile lungi ca de spital, cu câte o hârtie în mână. Uneori în pas alergător, momente în care numai la cum îmi sună tocurile nu mă gândeam, și alteori lejer, poate chiar în pas de promenadă. Tac, toc, tac, toc. Tot așa mă jucam, încercând tot timpul să egalez undele. Când îmi ieșea, mă bucuram. Nu știu de ce. E jocul meu. Cred că toți avem câte un lucru banal pe care îl facem în intimitatea minții. 

Am ajuns la jumătatea drumului. Nici vântul nu mai e atât de puternic, mi-am spus, poate pentru că am trecut de răscrucea cu faleza. M-am oprit să mă asigur la traversare, în dreptul unui stâlp de iluminat. Deși era pustiu și nici măcar în depărtare nu zăream faruri, asta mi-e obișnuința. E un gest mecanic. O fi instinct sau educație? Nici nu știu, ce întrebări îmi adresez și eu la ora asta. Parcă mai contează, ideea e să nu apar la televizor a doua zi. Asta mi-ar mai trebui. Deja iar îmi veneau în cap scenarii care mă amuzau. O tânără de 24 de ani a fost lovită când traversa strada Unirii noaptea trecută. Mergea spre casa prietenei ei pentru că își pierduse cheia de la apartament. În loc să se asigure la traversare, își analiza pașii. Și pe manșetă ar fi scris “tac, toc, tac, toc”. Ha, ce amuzant. Oare cine ar pune voce pe știrea asta? 

După ce am traversat, m-am oprit să îmi aprind o țigară. Fără tocuri lovind asfaltul, încă auzeam marea. Liniștea îmi intra în oase. Un lătrat de câine a rupt tăcerea nopții în câteva secunde. Am închis ochii și m-am rugat. Nu mi-e frică de câini. Ei simt că sunt un om bun. Nu are ce să se întâmple, e doar un dulău pe care l-au trezit tocurile mele. Câinele lătra deja serios. M-am uitam în toate direcțiile, la mașini parcate, să nu cumva să sară de sub vreuna. Când, la vreo 20 de metri în spatele meu și-a făcut apariția un câine masiv. Gri sau negru, că-i vedeam mai mult umbra decât culoarea, maidanezul avea pieptul lat și picioarele subțiri. Stătea în mijlocul străzii, lătrând cu putere. Ăsta mă ia la alergat, mi-am zis. De sub o mașină, la câțiva metri de el, a mai ieșit o chichineață de câine, mic de statură și slăbănog, cu un lătrat subțire care te face să mijești ochii când îl auzi. Ce vrei și tu, mi-am zis. Cred că mi-au auzit gândurile, că au tăcut amândoi pe loc. Îi ignor și merg mai departe. 

M-am întors să-mi continui drumul, când am auzit cum ghearele lor zgârie asfaltul și se apropie în grabă de mine. Am mărit pasul, iar ei odată cu mine alergau mai tare. Deja se apropiau simțitor. O să mă muște, deja mor de frică. Dacă nu-s țigani, sunt câini, era imposibil să nu pățesc ceva. Am alergat cu geanta bălăngădindu-se pe umăr vreo alți 20 de metri. Când m-am uitat înapoi, câinii renunțaseră. Doamne, ce-mi faci tu mie, să-mi stea inima, nu alta! Câinii s-au retras sub aceeași mașină de unde ieșise și chichineața. Asta da sperietură, nu ar fi fost nimeni pe stradă să mă scape dacă săreau pe mine. Mi-am scuturat mintea. Bine că m-au lăsat în pace.

Apoi mi-am amintit cum m-au atacat trei câini într-o seară când am ieșit de la muncă. În fața liceului Energetic, am ales să merg între șirul de mașini parcate pe trotuar și gardul viu. Era un culoar lung și îngust de un metru. Traficul era prea intens ca să risc să merg pe marginea străzii. Tac, toc, tac, toc și din boscheți s-au repezit trei câini care m-au țintit cu spatele de o mașină parcată. De frică, mi-am tras de pe o parte husa cu laptopul și am pus-o în dreptul coapselor, să mă apăr. Liderul maidanezilor s-a repezit în ea și a mușcat cu putere, încât a sfâșiat materialul câțiva centimetri. Și acum când mă uit la husă văd cele două tăieturi paralele de canini. Cred că mi-ar fi făcut o mare gaură în coapsă dacă nu aveam laptopul. După mușcătura repezită s-a dat în spate. S-a uitat la mine și, cred eu, a realizat că nu trebuia să facă asta. Probabil îl trezisem și pe el din somn și m-a atacat instinctiv, fără să se uite. S-a tras înapoi cu tot cu aghiotanți și au dispărut în gardul viu. Până acasă am mers pe marginea străzii, atentă la mașini. De atunci nu mai merg pe astfel de culoare nici dacă trec TIR-uri pe lângă mine. 

Mi se stinsese țigara în alergătură. De fapt, trăsesem un singur fum până la scena cu câinii. Am cotrobăit prin geantă după brichetă și am aprins-o din nou. Mai am puțin până la Cristina, mi-am spus. Îi văd blocul.