Jurnal de șoferiță: Prima zi singură la volan

Am luat carnetul pe 4 martie și am deja o părere consistentă despre traficul și șoferii din Constanța. Câțiva dintre ei merită dați jos din mașină la semafor și băgați cu capul în propriul far. Stângul, dreptul, la alegere.

A doua zi după ce am promovat examenul m-am dus la Techirghiol la maică-mea să-mi iau mașina. Chiuieli, “a crescut fata”, “mânca-o-ar mama/toată familia”, “sună-mă de cum ai ajuns acasă”, “acum o să faci tu tot ce îmi era mie lene să fac și nu puteai tu că nu aveai carnet” și multe altele.

Am plecat de la Techirghiol singură, cu muzică tare, bâțâindu-mă de fericire și râzând ca o toantă la volan. Exact cum mi-am propus atunci pentru 2014. Oh, gustul libertății!

Pe variantă spre Agigea mergeam cu 60 km/h, atât mă simțeam în siguranță. Mă depășeau TIR-urile într-o veselie. Nu aveam nicio treabă, cu excepția faptului că îmi tremurau chiloții când vedeam că semnalizează a depășire mamutul de metal cu un far cât luneta mașinii mele. Renault Clio. Vișiniu.

Și cum mergeam eu drept, fără stres, în afară de cel provocat de TIR-urile care mă depășeau la foc automat, am ajuns la giratoriu în Agigea. Mamă, asta-i rampă d-aia nesimțită, mi-am zis. Cu puțină panică, am așteptat până m-am simțit în siguranță și am zbughit-o. Bun, ce era mai greu a trecut, mi-am zis din nou, fără să am habar că distracția abia începe și va dura, probabil, 30 de ani. Sau până la vârsta în care o să am șofer și limuzină. Mă mai gândesc.

Pe podul din Agigea, care e șantier în lucru, aveam impresia că o să iau în parbriz toate jaloanele și balizele. Mergeam cu viteză mică pentru că paranoia îmi dicta că nu am loc între ele, în timp ce, desigur, un bou din spate îmi făcea flash-uri. Eh, d-aia nu mai puteam eu.

Am mămăligă-n geam, așa că aprinde-ți o țigară, fă-ți manichiura, eu știu, lasă-mă să trec liniștită.

După pod, am crezut că am scăpat, dar iar m-am înșelat. În Lazu aveam impresia că dacă stau pe prima bandă ajung în șanț și dacă stau pe a doua râcâi portiera de parapetul care desparte sensurile de mers. Ușor, ușor, spre 70 km/h, am ajuns în Constanța.

Pe podul de la Doraly a început distracția. Flash-uri de la o ambulanță fără girofar, m-a ucis Maxi Taxi 301 care mergea cu 20km/h pe prima bandă și toți taximetriștii care se angajau în depășiri riscante pentru reflexele mele de nucă. Apoi o dubă a ieșit cu spatele din parcare fără să se asigure și mi-a înghețat inima și tot așa. O multitudine de exemple pentru care tensiunea mea a fost constant peste medie.

Cu siguranță acum înțeleg înjurăturile la volan.

De fiecare dată când mai auzeam câte un prieten sau rudă că bălăcărește un participant la trafic încercam să-l zen-uiesc. Că dacă a trecut cu bine scena, nu mai are rost să te enervezi. Treci mai departe și îți continui viața. Ce vorbești, mă? Păi l-am înjurat pe unu’ care mi-a tăiat fața brusc de la Casa de Cultură până la Trocadero. Nu mă mai puteam opri din bodogănit, singură în mașină.

De departe, cea mai concentrată experiență a fost drumul către Palazu. Am prins trafic groaznic, ploaie și ceață. Asta da vreme pentru prima mea zi de conducere. În dreapta mea, copilot declarat care e atent odată cu mine la pietoni, semafoare și indicatoare, care răspunde la telefonul meu și îmi aprinde o țigară din când în când, draga mea prietenă, Nemerniko. Împreună cu ea am trecut prin multe în prima mea zi de conducere și nu numai, desigur. Din fericire, am ajuns sănătoase acasă, cu mașina întreagă și cu oftături și râsete cu lacrimi în lift, căci drumul către Palazu și întoarcerea a fost o mega aventură.

Nu doar că, fiind noapte, ploaie, ceață, nu vedeam în față și oglinzi decât puncte luminoase, dar nu vedeam nici marcajele rutiere. Nu vedeam bordura, linia care desparte benzile, sensurile, indicatoarele, nada! Stăteam cu pieptul lipit de volan și cu ochii țintiți la stradă, să nu murim în prima mea zi de conducere.

Pe lângă asta, la un moment dat, la un sens giratoriu, mi-a murit motorul de… atenție… patru ori! Sau cinci? Nici nu mai știu. Oprită și panicată la giratoriu, a venit un pulemec cu nush ce mașină cool avea el, la vreo 27 de ani, cu viteză și flash-uri din spate. După ce că noi eram deja isterice că nu vedem strada, a mai venit și ăla din spate cu flash-uri și aere de Top Gear. Când a văzut el că semnalele luminoase nu mă fac să plec de pe loc, a început cu claxoane. Eu, panicată de fluxul de mașini, dau să mă mișc măcar juma de metru mai în față, să aibă alteța lui loc. Sanchi! Veneau mașini din stânga într-o veselie! Ca să scurtăm povestea, din dorința arzătoare și stresul de a pleca de pe loc, reușeam să mut mașina 15 cm și bam, motor mort. Din nou! 15 cm, bam, motor mort. De câteva ori. Să fi fost patru sau cinci, nu mai știu.

Cert e că la un moment dat blocasem sensul giratoriu și băgasem avarii pentru că simțeam că nu mai am aer de panică.

Mașinile mă ocoleau nestingherite și în tot timpul ăsta nu vedeam de ceață, ploua, iar ștergătoarele lucrau cu așa viteză că aveam impresia că o să spargă parbrizul și ne strângă de gât pe amândouă, fix ca-n filmele lui Tim Burton. În final, când pulemecul cu flash-uri a avut loc să treacă, a venit în drept cu noi, a deschis geamul și a strigat “stai acasă, băăă!”. Foarte elegant, felicitări, de parcă el în prima zi a devenit escortă de președinte. Și acum îl înjur când îmi aduc aminte.