Săptămâna trecută m-a sunat nebuna de Marilu să mă întrebe dacă vin cu ea o noapte la Crama Avincis, adică la Vila Dobrușa. M-a sunat la patru după masă să mă întrebe dacă vin a doua zi la doișpe. D-aia am zis că e nebună. Bine, ea e nebună și din alte puncte de vedere, dar ăla e alb subiect – Marilu, dacă citești, aștept pozele pe care mi le-ai făcut cu telefonul. pwp. Revenind, când vreodată o #fulltimemom cu trei copii își permite astfel de spontaneități?!
L-am sunat pe Adi să-i povestesc. Ce să vezi? Am bătut palma telefonic – “du-te liniștită, că stau eu cu copiii”. După ce am închis telefonul, m-a cuprins o stare de extaz combinată cu isterie. “Auăleu, cu ce mă îmbrac?!”, clasicul declic mental al oricărei femei, oricâți metri cubi ar avea șifonierul.
Long story short, în seara aia m-am aruncat în cadă ca baba în ghiol, să mă fac și eu frumix. Mi-am luat o geantă de umăr, am îndesat două țoale în ea, încărcătorul, camera video, n alte chestii mici și ăla a fost bagajul. Nu de alta, dar nu-s genul de muiere care își ia patru trolere pentru un weekend la mare. Ah, mi-am luat și două cărți la mine. Două! Am fost atât de naivă încât chiar am crezut că o să stau să citesc, auzi la mine.
A doua zi m-am întâlnit cu Marilu la locul stabilit, alături de alte persoane din industria creativă de la noi. Nu mulți; suficienți cât să umplem un microbuz și să avem feeling de copii care pleacă în tabără, scăpați de părinți. Mă rog, eu eram în situație inversă, fiind părinte fericit că scapă de copii #shitmom.
Drumul a fost o nebunie totală, cu râsete, story-uri și muzică din 2000, care în ultimii ani a devenit hot la petreceri hipstărești. Am ajuns în Drăgășani în vreo trei ore și ceva, cu tot cu pauză la benzinărie.
Primul lucru? Ne-am dus bagajele în camere. Foarte mișto camerele, în mod special apartamentele de pe cramă, cu vedere către întreaga moșie. Un peisaj genial.
Imediat după ne-am întâlnit cu Mihnea și Andreea, proprietarii Vilei Dobrușa. Andreea a fost moderatorul unei discuții foarte nice, în care ne-a invitat să spunem câteva cuvinte despre noi. Așa am avut și eu ocazia să-i cunosc mai bine pe oamenii cu care am respirat aer reciclat trei ore într-un microbuz, ‘aight? Pe unii dintre ei îi știam din auzite, în timp ce pe alții chiar deloc, deci foarte utilă ședința în care am făcut cunoștință.
Printre povești am ciugulit un mizilic home made delicios și am băut un prim vinuț de Drăgășani, suficient cât să ne ia lenea după drum și masă. Apoi am plecat în recunoașterea moșiei și a vilei Dobrușa, care cuprinde conacul, crama AVINCIS, 40 hectare de viță de vie, mai multe hectare de pădure și amenajarea peisagistică. Andreea ne-a plimbat prin locurile cheie, unde am făcut pauze ca să aflăm și poveștile locului.
AVINCIS este o poveste de familie, cu pasiune pentru vinuri și lucru bine făcut, care a început încă din anul 1927. Atunci, Maria și Iancu Râmniceanu, numit ofițer al armatei române de Ionel Brătianu, au cumpărat în Drăgășani un conac în stil neoromânesc pur, inspirat din arhitectura ctitoriilor brâncovenești, înconjurat de vii. (sursa avincis.ro)
Maria și Iancu au fost străbunicii Andreei. Ea a preluat afacerea familiei și a făcut-o ce este astăzi, pentru că la un moment dat a fost fost confiscată de comuniști și lăsată ani buni în paragină. Când a preluat moșia, conacul era o dărăpănătură. Chiar ne-a povestit în timpul turului ce efort formidabil a făcut echipa de constructori și arhitecți să-l restaureze în 2007.
Am rămas surprinsă să văd cât de mișto se împletesc vechiul cu noul. În stânga ai conacul superb, cu arcade și alei pline de trandafiri și mâna Maicii Domnului, care te aruncă în cărțile de istorie, în timp ce în dreapta vezi o piscină imensă, un foișor din sticlă și un loc de joacă așa cum ar trebui să arate toate în 2019. De terenul de baschet am zis?
Am vizitat împrejurimile, după care am intrat în culisele cramei. Cisterne, butoaie, baxuri, sticle și orice se poate cu diferite soiuri de vin Avincis, premiate cu aur la Bruxelles. Ni s-au explicat procesele prin care se produce vinul, de la cules la îmbuteliat și etichetat. Foarte bun vinul, apropo, că am avut ocazia și plăcerea să gust din toate și m-am îndrăgostit pe loc.
Odată încheiat turul, ne-am întors la restaurant, unde am mâncat ca homleșii diferite feluri de mâncare preparate acolo, de la icre, chifteluțe și pate de casă la păstrăv, salate pinterest cu năut și cel mai delicios quiche pe care l-am mâncat în viața mea, jur. Și vă amintesc că am lucrat la Masterchef.
În același dining, a doua zi am avut micul dejun frumos aranjat, după care am participat la un workshop de fotografie, pe care l-a ținut Vlad Eftenie. Tot el este și autorul imaginilor din articol; mai puțin al pozei cu mine, pe care mi-a făcut-o nebuna. Adică Marilu, v-ați prins.
Fac o mică paranteză să vă spun că Vlad e un profesionist, dar și un om foarte mișto, pe care vi-l recomand din plin dacă sunteți în căutarea unui curs, seminar sau workshop de fotografie și nu numai. A colaborat cu nume mari și face multe lucruri frumoase.
După workshop toată lumea s-a împrăștiat ca potârnichile pe moșie, ca să facă poze din diferite unghiuri și în diferite ipostaze, cu tot felul de gadget-uri, de la telefoane și DSLR-uri la drona pe care a plimbat-o Vlad vreo două ore prin împrejurimi. Tot din dronă avem și niște poze de grup înainte de plecare.
A fost o experiență care m-a scos din rutina mea zilnică de “Matei, dă-te jos de acolo!” sau mers tiptil prin casă că dorm fetele. Chiar mi-a prins bine ieșirea, atât cât a durat. Inițial m-am bucurat să fug puțin de acasă, însă la un moment dat stăteam la masă afară, fumam, mă uitam în gol și mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fie și Adi cu copiii acolo. Defect profesional, vorba aia #fulltimemom.
*mulțumesc încă o dată, Vlad Eftenie, pentru poze
