Îmi voi folosi vocea pentru a susține cauzele în care cred. Mâine ne vedem la Bucharest Pride #LoveForAll

De-a lungul timpului mi-am exprimat public și privat susținerea față de comunitatea LGBT. Am prieteni, am avut colegi de muncă, facultate sau cunoștințe și niciodată nu i-am privit ca pe niște oameni diferiți, pentru că nu sunt.

Trăind în România, într-o țară democrată pe hârtie și comunistă la sânge, e foarte greu să fii LGBT asumat și să mergi pe stradă fără să te temi. Eu nu am trăit niciodată senzația asta, dar e suficient să simt cum se uită la mine pe stradă că am tatuaje, păr verde și cercel în nas, ca să-mi dau seama ce înseamnă poate 10% din senzația completă a unui om din LGBT.

De Ziua Internațională Împotriva Homofobiei la QREATOR, am întâlnit o femeie blondă, tunsă scurt, cu costum, sacou și bocanci bărbătești. M-am blocat puțin când am văzut-o venind spre mine. Am întins mâna, ne-am prezentat, însă am avut un glitch de anxietate și nu i-am auzit numele. Nu că nu l-am reținut, nu l-am auzit!

În capul meu au început să treacă trenuri de gânduri, încât mi se înfundaseră urechile. Mă uitam obsesiv la ea, fără să vreau. “Oare e lesbiană? Oare e bi? Oare e fată trans? Oare e băiat în tranziție spre a deveni fată?”. M-am blocat, lucru care mi se pare absolut firesc, sincer.

Până acum am avut mai des ocazia să cunosc bărbați gay, încă din adolescență. Cu ideea bărbatului gay suntem deja obișnuiți din artă și cinematografie majoritatea dintre noi, dar cu femei LGBT mai puțin. Sau cel puțin asta am trăit eu. Am văzut pe stradă oameni în diverse forme, i-am privit de la distanță, după care am trecut mai departe, fiecare în drumul lui spre ceva sau cineva.

De data asta, însă, era în fața mea. Am făcut cunoștință. O urmăream cum vorbea și râdea și eram fascinată de carisma și energia ei. Aș fi vrut să vorbim, pentru că îmi plăcea subiectul despre care se vorbea în grup, dar aveam o reținere. Mi-era teamă să nu mă refer la ea ca fiind femeie sau bărbat și să nu nimeresc, să-i spun “amuzant” sau “amuzantă” și să fie varianta greșită.

Singurul motiv pentru care m-am comportat în afara eului meu era panica. Nu voiam ca omul din fața mea, indiferent de gen sau orientare, să se simtă de căcat și nici să mă bag aiurea în seamă și să creez o stare awkward. Nu am avut o secundă un gând rău.

“Arăți super bine, iar bocancii sunt geniali! Îmi place cum vorbești și îmi dai, așa, o energie bună. Cred că și tu ai un mic moment de anxietate în ceea ce mă privește, poate ți se pare că mă uit ciudat, dar să știi că nu te judec. Chiar te plac și mi-aș dori să vorbim, doar că nu știu cum să apuc situația. Ți-aș da un follow pe Instagram, că sunt curioasă cu ce te ocupi. Ceva industrie creativă? Așa pare. Oricum, mișto outfit. Încă nu m-am prins dacă ești gay sau trans sau poate altfel, dar sper să mă prind până la final și să pot deschide gura fiind sigură pe mine”.

N-am apucat să spun nimic, că a salutat grupul și a plecat. Am rămas o statuie care a replicat ușor strigat “paa, mi-a părut bine!” spre un om care se îndepărtase deja câțiva metri.

Ce căcat făcusem? Oare a plecat pentru că eu eram foarte dubioasă? Oare chiar mă holbam la ea sau doar sunt eu paranoică? Poate că nici nu mă uitam, de fapt, la ea, ci mă uitam prin ea, că eram prea tripată pe confuzia de gen din capul meu. Mă întreb oare ce credea ea că gândesc despre ea. Că o judec?

Mhm. Poate că sunt realmente paranoică. Poate doar avea treabă și a trebuit să plece.

Nu știu.

Prima morală a poveștii e că eu cred cu sinceritate că toți ne blocăm în situații noi și ne dă creierul 404. E ok să ne simțim ciudat, atât timp cât nu emanăm, strigăm sau arătăm cu degetul “uite-o și p-asta, dubioasa naibii, femeie îmbrăcată ca un bărbat”. Sau orice alt gând homofob, exprimat pe stradă sau pe internet, că pe internet e mai safe să îndemni la ură și violență, nu-i așa?

Pot să înțeleg reticența și chiar dezgustul, pentru că și eu urăsc ciorba de perișoare, numai că nu am făcut petiție să se interzică prin lege servirea ciorbei de perișoare în restaurante. Sunt, totuși, oameni care iubesc ciorba de perișoare, iar asta e o lecție despre înțelepciune, toleranță și “vezi-ți în plm de ciorba ta”.

Cred însă că prin expunerea la cât mai mult din ceva ajungi să te obișnuiești cu ceva-ul. Dacă vezi peste tot tineri tatuați, oricât de conservator sau comunist ai fi, ajungi să accepți că în ziua de azi că nu numai curvele și pușcăriașii au tatuaje, ci și prezentatoarele de știri sau directorii de multinaționale.

Că sunt alte vremuri, maică, în care în alte țări comunitatea LGBT face parte din populație cu drepturi depline, de om, că asta suntem toți, până la urmă.

A doua morală a poveștii este că oamenii ca fata aia – îi spun fată sperând în momentul scriitoricesc că nu e o greșeală, se întâlnesc zilnic cu alți oameni care se holbează la ei și nu toate gândurile din spatele privirii sunt pozitive. Poartă mereu la ei pancarte cu lozinci împotriva perișoarelor.

Mulți judecă, înjură și blesteamă în numele lui Iisus, în urma doctrinei politice sub care s-au născut, din pricina cărților, emisiunilor și discuțiilor homofobe pe care le-au avut de-a lungul vieții lor. Apoi, vârsta și educația tradițională românească joacă un rol extrem de important, cod scris în ADN-ul mental.

Pe bătrâni nu avem cum să-i înduplecăm. Pe vremurile lor homosexualii erau condamnați sau bătuți până la moarte. Pentru ei nu e normal ca azi homosexualii să o ardă public și asumat, să prezinte emisiuni la televizor sau să semneze colecții de haine. Și pot să-i înțeleg pentru că sunt, fără să mă cac pe mine, un om inteligent.

Motiv pentru care am încetat să mai sper că de mâine bunică-mea va fi de acord cu căsătoria între persoane de același sex, când ea merge săptămânal la biserică și la meeting-uri PSD cu alte babe tapate excesiv, unde li se plătește o zacuscă la un restaurant mediocru, ca să facă în continuare muncă benevolă în campania electorală. Despre ce vorbim aici?!

Așa că am hotărât să abordez altfel problema. Am făcut un apel public pe contul meu pe Instagram, prin care i-am încurajat pe adolescenții LGBT să îmi scrie, să îi pun în legătură cu terapeuți de la asociații LGBT, să le trimit insigne, stickere și, desigur, să formăm o conexiune. Să vorbim din suflet.

Așa au început să mă contacteze, iar unii dintre ei mi-au spus că sunt prima persoană cărora le-au recunoscut vreodată că sunt gay. Toți sunt din comunități mici din provincie, diverse sate de prin munți, medii nu foarte open către ideea de LGBT și cu frică de familiile conservatoare.

Mi-au spus poveștile lor: “Mă regăsesc a fi bi și îmi este foarte frică să spun cuiva. Nu vreau ca părinții mei să afle pentru încă au mentalitatea lui Ceaușescu și sunt împotrivă, la fel ca restul familiei. Nu știu cum să mă comport lângă o fată fiindu-mi frică să nu își dea cineva seama. Cum ar trebui să mă comport, ce să fac? Un sfat mi-ar prinde bine.”

Nu am știu ce sfat practic să-i dau, dar am pus-o în legătură cu cine trebuie. Ca ea este un adolescent homosexual dintr-o comună de prin Argeș, o altă fată dintr-un sat prahovean și alții. Apelul meu rămâne deschis către absolut toți tinerii confuzi care nu au curajul să vorbească cu nimeni despre sentimentele sau sexualitatea lor. Am mailul deschis în permanență.

Nu pot să schimb mentalități și modele neuronale implementate de sute sau mii de ani, dar pot să fiu alături de tabăra cealaltă. Din fericire, generația mea și cele care vin din urmă sunt mai deschise, mai globalizate și mai puțin interesate de ce zice lumea; crescute mai puțin în cultul rușinii și al pedepsei providențiale.

Pe măsură ce trec anii, oamenii mor și alții se nasc, iar evoluția își va spune cuvântul, așa cum a făcut-o dintotdeauna. Poate că vor mai trece câteva zeci de ani până când homofobia se va rarefia, că eradicată nu cred că va fi vreodată. Nici rasismul nu a încetat să existe, deși albii și negrii au de ani buni drepturi egale în fața legii.

Deci dacă nu pot să conving babe că nu e problema lor cum se iubesc sau se fut vecinii de la etajul trei, recurg la următoarea variantă: aleg să fiu alături de toți vecinii de la etajul trei, în lupta lor de a duce o viață normală într-un bloc de habotnici și intoleranți.

La final, mesajul e că nu contează dacă e femeie, bărbat, gay, straight, bi, trans, pan etc. Contează că e un om – care are dreptul de a fi fericit, iubit și de a iubi pe cine vrea.

Ne vedem mâine la Piața Victoriei, la ora 17:00. #bucharestpride #loveforall

Marșul Bucharest Pride este evenimentul central din cadrul Festivalului Bucharest Pride 2019, organizat de Asociatia Accept. Între 15 şi 23 iunie te așteptăm la evenimentele Bucharest Pride 2019, dedicate comunităţii LGBTQIA+ şi celor care vor să afle mai multe despre cultura şi viața persoanelor LGBTQIA+ în România: întâlniri comunitare, expoziții, filme, spectacole de teatru, concerte, forumuri, dezbateri, conferinţe, evenimente în aer liber.