Alegerile, ale naibii dileme existențialiste

Dacă am trasa o linie dreaptă finită, paralelă cu orizontul, și am marca ale ei capete cu “realism” în stânga și “misticism” în dreapta, eu n-aș ști unde să mă plasez. Acum sunt rațională și înclin spre stânga, mai târziu încep să strâng tare din ochi, să ascult de alte canale și alunec spre dreapta. Ca o barcă pe valuri, mereu între material și spiritual. Și al naibii mers al universului, că nimic pe lumea asta nu e doar alb sau doar negru

Întotdeauna ceva poate fi interpretat, există mereu cel puțin o excepție de la regulă și niciodată, dar niciodată, o idee sau un concept nu va avea numai simpatizanți, se vor găsi întotdeauna indivizi cu viziune contradictorie. Omenirea a inventat stereotipurile, proverbele și o duzină de legi cu proveniență suspectă și incapabil de dovedit cu scopul de a ne ghida în luarea unor decizii pe parcursul vieții.

În funcție de amalgamul de legi scrise sau nescrise, de tradiție și de vocea norodului pățit, noi ne trăim viața și, în consecință, facem alegeri. Și dacă încerci să asculți și să rezonezi cu fiecare individ și unicul său unghi de analiză, începi să iei câmpii la bătut. Apoi, tot înțelepciunea poporală spune să asculți de tine, de sinele interior, dar e cam greu în toată gălăgia asta de sfaturi și păreri atât de diferite.

Mă aflu într-o situație cu moț de care m-am mai lovit. Pentru că istoria se repetă – altă vorbă din popor. Însă nu-mi mai aduc aminte ce am gândit și făcut atunci. Cum am ajuns acolo? În funcție de ce factori am făcut anumite alegeri încât am ajuns atunci și acum în aceeași situație? E ceva în noi care ne conduce spre un același ceva? Și n-o numesc prostie, ceva mai superficial nu găsesc.

Am șase prietene. De înțeles, în cazul meu, o idee are trei voturi pro și trei contra, extrem de rar se întâmplă să fie balanța dezechilibrată. Fiecare foarte bine argumentat. Și sunt de acord cu fiecare. Problema e că în asemenea situații nu mai știu cine sunt eu și ce cred eu, separat de cele șase voci din exterior, plus alte două-trei interioare. Vocea rațiunii, a cordului și instinctul. Mai punem și câțiva pitici ici-colea.

Și când te vezi în fața unei alegeri, încep să ți se învârtă în cap toate părerile, viziunile, argumentele pro și contra, care încep să bulverseze, să irite, să subjuge și să tracaseze sinele atât de amețit oricum. Gândurile. În momente de genul, ar fi bine să tacă toți și toate, să rămân doar eu în mintea mea. Totuși s-ar putea ca în subiectivism să scap niște amănunte negative pe care le-aș realiza prea târziu. Deci e nevoie și de sfaturi din jur. E un cerc vicios.

Și acum îmi doresc ceva. Părerile sunt împărțite, ca de obicei. Luptă pentru acel ceva. Las-o baltă, n-are rost. Ce-i al meu e pus deoparte, poate nu e pentru mine sau poate nu e momentul. Ba da, faptul că sunt în situația asta e un semn că trebuie să mă zbat, că ceva interior m-a adus tot aici. Nu te zbate aiurea, superi universul. Însă universul te-a pus aici, fă ceva bun. Ba nu, universul își bate joc de tine. Nu există univers în ecuația asta, ai ajuns singur aici, în baza altei alegeri trecute. Fii rațională. Ba nu, lasă mintea, alege cu inima. Dă-o naibii de inimă, creierul alege. Nu, mergi pe intuiție.Dar, de departe, cel mai bun sfat este să faci ce crezi tu că-i mai bine pentru tine. Serios? Păi nu mai știu ce să cred, m-au amețit toate ciocnelile principiale. Prefer să nu mai aleg, în gălăgia asta risc să fac o alegere proastă. Dar ce face o alegere mai bună decât alta? Poți ști doar în funcție de consecințe, adică abia după ce ai făcut alegerea. Mai bine nu alegi și lași să se cearnă de la sine? Păi trece vremea, alegerile trebuie făcute la timpul lor. Dar când e timpul lor? Acum sau mai târziu? Ale naibii dileme existențialiste.

Îmi răsună o celebră replică: “atât timp cât nu alegi, totul rămâne posibil”. Asta te face laș sau precaut?