După mii de pagini de imaginație cu care sare din stratosferă, cu care a inventat o nouă lume fabuloasă, J. K. Rowling a creat cel mai sec și banal final pentru povestea lui Harry Potter.
“Uite-o și p-asta, se trezește la cinci ani de la lansarea ultimului film din serie și la vreo alți opt de la lansarea volumului cu pricina”, ai putea spune. Da, știu, dar abia săptămâna trecută am văzut finalul, că în materie de cărți m-am oprit la a treia prin clasa a opta – când băgam pentru capacitate. Ani buni am încercat să stau deoparte când mai apărea câte un film ca să am ocazia, la un moment dat, să văd totul deodată, ca o maniacă. Nu de alta, dar eram de-a dreptul fascinată de Harry Potter.
Și na, la 26 de ani, m-apuc să fac maraton, zic, să văd cum se termină povestea fabulosului personaj din cauza căruia mi-au dat-o ochii-n astigmatism miopic cu cilindru.
Am fost extrem de dezamăgită! Cum, frate, să-i decizi lui Harry Potter un așa lame happy ending? Harry îl bate pe fraerul ăla fără nas, Voldemort, eternul lui inamic. Scântei, una-alta, în fine. Nouășpe ani mai târziu, Harry, Hermione și Ron își conduc odraslele la trenul ce le va duce la Hogwarts. Și, ca să vezi, sunt niște părinți banali, care își duc copiii la școală cum m-a băgat mama pe mine de mână pe poartă la Școala 5 din Mangalia. Hai, frate, serios? Eu te cred că e un fel de pildă pentru copii, dar nici chiar așa. M-am crucit în fața lipsei de imaginație. Și am un paradox în cap acum, pe care mi-e greu să-l fac să aibă sens. Adică…
Căsătoria, copiii și viața “normală” e un final atât de prost și de lame, ca la o rețetă clasică de Hollywood, încât ar fi fost previzibil. Însă! Faptul că din mulțimea de finaluri posibile și imposibile, că vorbim de Harry Potter, J. K. Rowling l-a ales exact pe cel mai light și de căcat final în sine a fost, pentru mine cel puțin, imprevizibil. Are sens ce zic aici?
Fu imprevizibil pentru mine că a ales cel mai previzibil final. Cel mai imprevizibil scenariu previzibil sau invers? Ale naibii paradoxuri, că mi s-a încins pălăria.
Cred că era mai mișto dacă murea Harry Potter, sincer. Adică măcar ți-o dădea în cap, așa, să nu uiți în viața ta de el. De fapt nu, că dup-aia ajungeau să se sinucidă jdemii de ciutani prin toată lumea că a murit Harry Potter. Sau se putea ca la final, de exemplu, să se trezească Harry din somn și totul să fi fost un vis. Hă? Și să fie tot sub scări, acolo, tot în casa/familia aia de căcat și să-l ducă ăia la spitalul de nebuni. Hă? Râd singură. Dar în fine! Se putea face ceva mult mai mișto! Harry, director la Hogwarts, de exemplu, sau antrenor de Vâjdhaț, cu Ron fiind asistenul lui cel mai tare și Hermione un mare profesor de orice ar fi vrut ea, că era doxă. Orice, nu știu!
În final, celebrul Harry Potter s-a transformat din cel mai tare puștiulică magician din istoria magiei magicienilor în cel mai sec și banal individ ever. Un fel de “pușca și cureaua lată” sau “cu ce m-am ales în viață”. Un fel de Macaulie Culkin în viața reală.
