Până când să-ți țin oglinda?

Despre oamenii nemulțumiți de aspecte din viața lor care nu fac nimic să le schimbe. Doar se plâng, într-o continuă disperare de atenție. 

Sunt mama răniților în anturajul meu. Prietenii simt nevoia să vorbească cu mine despre problemele lor și să-mi ceară sfaturi. E minunat că pot vorbi degajat cu mine, că pot scoate din sine gânduri ascunse, frustrări, neliniști, pentru că dintotdeauna m-am considerat un bun psiholog, prin personalitate, zodiac, spriritualitate etc. Faptul că sunt căutată mă alimentează să o fac cu și mai mare drag și ascultare. Și nu doar că-i ascult și sfătuiesc cât știu de bine, dar fac tot ce pot să-i ajut, din toată inima – dacă nu pot să-i ajut, mă autopersecut, dar asta-i altă temă.

În atâția ani de pshilogie aplicată (studiată puțin în liceu și facultate, dar dobândită în practică în ani de lucrat cu oamenii și studiind indivizi și mase), am învățat câte ceva. Unii încearcă prin căi dubioase care nu vor da niciodată roade; fac de fiecare dată același lucru așteptând un rezultat diferit. Alții se lasă copleșiți de frici și de intoleranța celor din jur și se văd oarecum captivi în propriul corp. Mai sunt cei care nu știu încotro s-o apuce sau nu au curaj să facă un pas la care râvnesc în interior de secole, de teama consecințelor pe care, totuși, văd că le pot depăși într-un viitor, dar le e urât s-o facă – da, e oribil, dar unde-i rostul în a petrece o viață complăcându-ne în nefericire și nemulțumire constantă?

Și la cele înșirate mai sus există soluții. De cele mai multe ori, oamenii simt nevoia acută de ascultare, recunoaștere, afecțiune și încredere pentru a depăși astfel de praguri. Tânjesc să fie strânși în brațe la propriu sau la figurat, să fie îmbărbătați, să li se spună că nu sunt singuri, că sunt iubiți și că pot s-o facă. Și asta știi și tu, că doar n-am inventat eu psihologia. Uneori vor să facă altcineva primul pas și îl fac eu. Ai nevoie de un job? Sună-l pe ăsta, încearcă site-ul ăsta, trimite un mail aici. Ai nevoie de bani? Îți dau eu, mi-i dai când poți. Ai nevoie de cazare? Stai la mine. Ai nevoie să te descarci? Hai la mine, cafeaua e pe foc. Și o fac cu dedicare și din suflet.

Dar mai e o categorie foarte interesantă: ăia care cer sfaturi și nu fac nimic, ăia care sunt dependenți de atenție, al căror singur scop este să le ții oglinda când se narcisesc. Le place să se lamenteze, într-un stil maniaco-cronic, să se dea ce ceasul morții. Nu acceptă că au o problemă și dacă o fac, soluțiile tale oricum nu merg pe ei. Ei sunt prea buni, eventual dau vina pe societate, pe părinți, pe colegii de muncă. Ai zice că suferă de    boala lui degeaba, dar nu-i așa. Știu eu o vorbă: când toată lumea îți spune că ești beat, du-te și culcă-te, că soluția nu e să încerci să-i acuzi pe cei din jur de prea multă trezire.