Mi-am imaginat un scenariu în care îmi pozez piciorul și urc imaginea pe facebook.
Înainte să încep să scriu aveam în minte mai multe subiecte; unele amuzante, cum ar fi un episod pe care l-am trăit aseară în toaleta restaurantului Bueno, altele profunde, cum ar fi cât de greu îmi este să accept că unii oameni nu se schimbă niciodată sau despre cât de onești și amabili sunt unii bărbați și cât de ordinari și egocentrici pot fi majoritatea. În final, am decis să preiau leapșa (mulțumesc) despre like-ul pe facebook.
Stăteam în cadă, scufundată sub apa fierbinte, dar cu picioarele ridicate pe marginea căzii ca atunci când scoți unul de sub pătură în căutarea echilibrului termic corporal. Mă uitam la picioarele mele, la juliturile genunchilor, la gleznele care au trecut prin atâtea luxații și tot mai rezistă pe tocuri de zece ore în șir și apoi mi-a alunecat privirea către unghii. Roșii. Hm, sunt frumoase, mi-am zis. Oare chiar sunt sau așa le văd eu? Ce înseamnă unghii frumoase, până la urmă? Tre’ să fie neapărat curate, îngrijite, dar să aibă și o anumită formă? De acolo, am intrat într-o bulă atemporală în care încercam să definesc frumusețea fără să iau în considerare canoanele glossy contemporane.
Și mi-am imaginat un scenariu în care îmi pozez piciorul și urc o poză pe facebook care ar aduna 15 like-uri sau 150. Nici nu știu. Ce ar însemna? Chiar li se pare că piciorul meu e frumos sau doar le place oja? Like-ul poate fi aprecierea poeticului surprins? Îmaginea unui picior îi dă un ghiont unei amintiri personale? Sau mă știu pe mine neconformistă și dau like pentru că le place de mine? Ăsta de ce dă like? E gay, e vreun tip care vrea să mă taie de pe lista “to do”? Sau poate câteva like-uri trădează niște fetișiști. Cât de interpretabil poate fi un click de nimic!
Două like-uri se primesc la fel, dar se dau diferit. De fiecare dată primești o simplă notificare, dar în fiecare stă un mesaj ce așteaptă să fie decriptat. Analizând, am ajuns la concluzia că există mai multe tipuri de like-uri. Primul este, desigur, like-ul pur și simplu pentru că oamenilor le plac chestii și punct. Apoi există like-ul de compliment care ar trebui să fie urmat de o întâlnire și un mult râvnit și subtil pretins act sexual. Mai este like-ul de complezență, când cineva te roagă să o faci pentru că în fine, sau când un prieten bun își schimbă fotografia de profil și vrei să-i pui un zâmbet pe față, chiar dacă arată ca și cum a dormit cu capul într-un lighean cu lipici și fulgi de găină. Există like-ul de tipul “deși m-ai uitat, eu sunt tot aici” sau like-ul din milă, când cineva trece printr-o perioadă proastă, postează un status trist și o faci în semn de solidaritate, dar nu pui mâna pe volan sau nici măcar pe telefon pentru a ajuta omul. Și cred că mai pot interpreta în coișpe feluri un like, dar deja sunt obosită.
Și realitatea e că de multe ori dăm click pe butonul respectiv deși nu ne place în mod deosebit. Și totuși o facem. De ce like la Lenor? Zic și eu. Te ajută cu ceva? O faci în cazul artiștilor pe care îi placi pentru a fi la curent cu activitatea lor, apreciezi, eu știu, cărți sau filme, pentru ca cei care nu au gustat din experiența respectivă să știe că merită să încerce. Vrei să spui că recomanzi Lenor, eventual umbli cu el în geantă? Desigur, opresc analogia pentru că atât Lenor cât și 1Q84 sau Pirații din Caraibe sunt, până la urmă, produse de consum, indiferent de natura actului de consum.
Ce vreau să spun este că trăim și ne orientăm exagerat de mult în funcție de semnalele virtuale. Pe principiul “hai să avem o discuție super profundă pe facebook și a doua zi să ne prefacem că nu ne cunoaștem”. Mediul virtual ar trebui să fie un fel de cârlig prin care să atragem oameni în viața noastră reală. Nu invers, ok? Cam multă revoltă față de mediul virtual pentru una care stă paișpe ore pe zi la laptop, nu? Virtualul nu poate cuprinde lumea mea interioară, însă îl folosesc pentru a-i găsi pe cei ce-mi seamănă.
Cineva mi-a spus cândva că sunt o fire introvertită și fricoasă și ca să ascund asta devin extravertită și curajoasă de-a-n pulea. Păi nu suntem noi toți așa, până la urmă? Fiecare cu ale lui. Și în zilele astea, oamenii au ajuns introvertiți în viața reală, găsesc dificultăți în a comunica uman față în față, și-și varsă amarul prin piese triste postate la două noaptea și distribuirea unor citate bășite pe care majoritatea oricum le ignoră în căutarea țâțelor.
Și după ce citiți articolul, poate că veți da like. Și, din nou, mă voi întreba de ce ați făcut asta. Pentru că vă sunteți de acord cu mine, ori vă regăsiți în dezamăgirea mea? Pentru că îmi sunteți prieteni și îmi sprijiniți blogul? Pentru că v-ați gândit și voi la asta, poate că ați interpretat un like cândva sau ați încercat să transmiteți cândva un mesaj printr-un like. Habar nu am. Poate că, pur și simplu, vă plac picioarele.
cool. mai spune. aaa…si “like” 🙂
Semiotica like-ului. Există şi like-uri S.O.S., când un Crusoe găseşte în pădureţe o reţea wireless şi trimite un semnal folosind banane şi rachete nefolosite de la revelionul precedent. Si totuşi, tweet-urile costă mai mult. Ca efect, cel puţin în afara graniţelor ţării noastre.
Eu cred ca pentru oja ti-ar fi dat Like cu totii :)) Cred ca ar trebui implementata o functie simpla in care sa-ti apara un mesaj dupa ce dai Like: Motiveaza-ti Like-ul ! Eu in cazul asta, dand Like la acest articol am facut-o in mod principal caci am apreciat subiectul, am apreciat sirul logic dar si sirul aparte al discutiei si ca in multe cuvinte spuse imi gasesc o rezonanta. Inconstient insa am dat Like pentru um, pentru cum esti tu si ca ai tu felul asta de a gandi asa. Intr-un subsol al inconstientului cine stie ce motive scheletice se mai ascund: adorare, sex… Deci da, un Like nu este niciodata atat de simplu pe cat pare. Bun subiect de gandit.
si daca un like e doar un like? daca intre sutele de like-uri cu motive nemarturisite exista like-uri care nu au nevoie de explicatie? poate ca uneori un like arata exact ceea ce denumeste, “imi place”, si nu e nevoie de explicatii pentru asta. E ca si cum te-ar intreba cineva de ce iti place rosul…”pentru ca rosu!” :))
eu privesc like-ul ca pe o apreciere mai putin complex exprimata (nu necesita cuvinte, ci doar un simplu click), mai usor de oferit (pentru ca exista bariera unui ecran), mai usor de interpretat (fiecare intelege ce vrea dintr-un like, ceea ce nu se intampla in real life cand faci o apreciere) iar riscurile sunt mai mici (dand like nu te poti gafa asa de usor, sa te balbai, dintr-o apreciere sa faci o insulta, etc).
daca acelasi like s-ar putea transpune in realitatea cotidiana, in contextul relatiilor cu ceilalti, probabil ca legaturile noastre cu cei din jur ar fi mult mai autentice si mai sanatoase, mai hranitoare. like pt oja rosie=”imi place foarte mult cum iti sta cu oja asta”. iar cand vine vorba despre acelasi gest in realitate, nu intrebi pe nimeni de ce iti spune ca ii place cum iti sta parul sau ca ai citit o carte, ci multumesti pentru aprecierea primita. ar fi un exercitiu bun ca pentru fiecare like pe care il dam in virtual sa dam unul si real. now that’s a challenge!
like articolului pentru ca
Desigur, dar am și spus în text că “primul este, desigur, like-ul pur și simplu pentru că oamenilor le plac chestii și punct”.