Ce ar/n-ar trebui să spui când te desparți de cineva.
Aud din ce în ce mai des povești cu despărțiri. Ascult confesiunile triste ale părăsiților, înverșunarea celor care părăsesc sau invers. În astfel de situații oamenii scot tot felul de lucruri pe gură, rareori senine la adresa fostului sau fostei. Cele mai multe sunt reproșuri, nemulțumiri și scoateri de ochi diverse.
“Am fost alături de el când [nush ce], l-am ajutat când nimeni nu era lângă el” sau ea, mă rog. Așa, și? Asta înseamnă să iubești cu adevărat pe cineva. Și nu meriți o medalie pentru eroism, ci cupa disprețului pentru ipocrizie.
Într-o relație de 2, 3, 5 ani, 50, în fine, se adună multe. Se pot scrie cărți despre o acțiune care durează cinci minute, apoi ani de zile. Și când se încheie o relație, ca totul să fie bine, trebuie spuse anumite lucruri și trase niște concluzii.
E oribil de greu să te abții din a spune ce te-a deranjat mai tare, indiferent că dai papucii sau îi primești, dar nu uita că trebuie să spui și lucrurile frumoase. Dacă tot vrei să te descarci, bagă una caldă, una rece. Și, neapărat, termină cu una caldă. Lasă loc de salut, de o îmbrățișare, de o revedere după câteva luni în care să vă zâmbiți.
Spune niște mulțumesc, niște iartă-mă, niște cuvinte pe care nu le-ai spus când ar fi trebuit. Nu scoate ochii pentru ajutorul oferit, cadouri și complimente, pentru că nimeni nu te-a forțat să le faci.
Și, în caz că ai uitat, ai fost fericit să le faci la un moment dat. Sună a rahat motivațional, dar amintirea bucuriei de a oferi un cadou e mai prețioasă/benefică decât amintirea scoaterii de ochi și cererea cadoului înapoi. Asta dacă nu cumva vorbim de un BMW. Pentru că trebuia să termin cu o glumă. Și un clip scurt despre răzbunare versus karma. Totuși, ce am spus mai sus este în continuare valabil.
Dude, tendinta in blogging este sa incurajezi ex-gf/bf-shaming, nu ti-ai facut research-ul? Trecand peste, apreciez mult articolul asta mai ales ca la finalul oricarui tip de relatie, chiar de prietenie am observat tendinta unora de a atrage cercul social de partea lor prin clasicul procedeu de deletion/distortion/generalization. Toti sunt niste mici victime ale fostului/fostei egoiste si manipulatoare, care in povestile lor capata calitati de psihopat comparabil cu Lester Nygaard.
Dude, ai dreptate, dar îmi place să fiu cu moț.
Până la urmă, nici eu nu am numai cuvinte de laudă la adresa foștilor, dar în egală măsură nu uit nici chestiile bune, îmi amintesc râzând diferite întâmplări și discuții și am ținut să fac exact ce am spus în articol. Cred că cel mai nasol lucru pe care un om și-l poate face singur este să rămână blocat într-un cerc vicios de hate, reproș și energie negativă când la un “iartă-mă” sau “te iert” mai încolo zace liniștea pe pajiște. Tre să fii și puțin nebun să ai cartea zen în mână și să n-o joci.
Ahahahaha. Nu mai spune aşa ceva, cine ştie ce se-nţelege. :))
Sunt de acord doar în parte. Dincolo de acea parte, ai totuși dreptul să spui. Cum îmi încep eu poveștile: „…și poate că ar fi fost mai ok, dacă nu m-ar fi pus într-un cerc de lumânări ca să scoată demonii din mine. Moment în care: 1) era să iau foc; 2) mi-am dat seama că s-a cam întrecut cu gluma și se cam ia în serios. I-am dat papucii, mi-a explicat că nu acceptă despărțirea, deci suntem împreună. La un an după îmi scria în disperare că povestea noastră nu s-a încheiat.”
Dar mi-e ciudă pe cei care povestesc cu năduf relațiile normale, că în momentul în care zic eu se crede că-s tot exagerări.
Sună foarte interesant pasajul. Cred că m-apuc să te citesc.
Dacă vrei să mă citești pe blog, uneori scriu bine, alteori doar scriu. În cazul în care manifest păreri foarte dubioase, pot fi trasă de mânecă și întrebată dacă am adormit cu capul pe tastatură.
Dacă vrei să-mi citești chestiile de ficțiune, romanul e mai de nișă, unora le place, alții caută scuze ca să nu-mi spună că le-a displăcut. Povestirea asta văd că are succes la un număr mai mare de oameni:
http://roxanamchirila.com/2013/03/06/the-piano-demon-story-fantasy-draft-1-03/