Am scăpat cu viață dintr-un grav accident rutier

Ieri mă întorceam cu o prietenă/colegă de muncă din Buftea și a intrat frontal în mine o Dacie Logan Break. M-a învârtit de câteva ori și m-am oprit într-un Hyundai ix35 care circula pe prima bandă. Trăim. 

Articolul ăsta nu are doar rolul de a mă ajuta pe mine să mă descarc și să-mi pun în ordine gândurile, ci de a vă atenționa și pe voi, cei care nu au avut parte de astfel de întâmplări, să purtați centura de siguranță. Mă bucur că trăiesc să împărtășesc experiența asta, să aveți grijă de voi și să nu uitați cât de important este să aveți încredere în intuiția voastră. Și în Univers.

 

 

DECLARAȚII DESPRE ACCIDENT, CA LA POLIȚIE ȘI SPITAL

Filmul accidentului ăsta este, scurt și concis. În jur de ora 15:00, circulam pe șoseaua Gheorghe Ionescu Sisești, banda a doua, cu o viteză aproximativă de 60 km/h. În dreptul clinicii medicale Bio Ortoclinic, Loganul, care circula tot pe banda a doua, din sens opus, a depășit linia dublă și a intrat frontal în mine.

Șoferul Loganului, un tip la vreo 30 de ani, a încercat să evite un accident cu o mașină de gunoi care i-a tăiat fața, a frânat, și cum strada era umedă, că plouase toată dimineața, a derapat și a ieșit de pe sensul lui fix în fața mea. Între momentul în care a intrat pe banda mea și cel în care am realizat că voi intra în el a fost o secundă. Atât. Nu am putut evita impactul.

Culmea, ultimele mele cuvinte către prietena mea au fost “stai liniștită, că are Dumnezeu grijă de toate”. În secunda doi a ieșit Loganul de pe banda lui și… a avut loc accidentul.

După impact, au bubuit toate airbagurile. Ne-am învârtit de câteva ori pe o distanță de 20-30 metri și ne-am oprit într-un Hyundai de pe prima bandă, care circula în aceeași direcție cu mine.

În momentul coliziunii dintre mine și Logan, Hyundai-ul era în spatele meu. Șoferița, o femeie la vreo 40 de ani, nu a văzut impactul, ci direct mașina mea învârtindu-se în fața ei. A frânat cât a putut și tot a intrat în noi. Și slavă cerului că s-a întâmplat așa, că dacă nu ne-ar fi lovit în sensul ei de mers, am fi intrat în piruete pe contrasens și nu am mai fi scăpat cu viață.

Din fericire, nimeni nu a pățit nimic grav. Dacă ceilalți doi șoferi nu au avut absolut nimic după accident, eu și Alexandra am stat până la ora 20:00 la UPU Floreasca. Ne-au făcut EKG, ecografii, radiografii la tot corpul, analize de sânge șamd și suntem bine, fără fracturi sau leziuni interne. Mai neplăcut a fost pentru prietena mea, căreia i-a intrat un ciob mic în ochi și a avut nevoie de un oftalmolog. Dar este bine.

În rest, toate afecțiunile sunt comune. Amândouă avem câte un genunchi umflat, ne doare pieptul și spatele. În dimineața asta am constatat că mă doare și mâna dreaptă și că am sternul umflat. Am vorbit mai devreme la telefon și mi-a spus ca pe ea o doare totul pe stânga. Cum pe mine mă doare pe dreapta, am dedus că la impact ne-am lovit lateral una de alta.

În plus, când eram la spital a mai venit un echipaj de poliție după noi. Ne-au luat din nou datele, mi-au testat alcoolemia și am declarat din nou cele întâmplate.

La final, unul dintre polițiști i-a spus Alexandrei că suntem norocoase că trăim; că a fost un accident grav și că dacă nu aveam centurile nu mai trăiam acum.

Din fericire, eu am o adevărată obsesie cu centura, și toți prietenii mei știu asta. Îmi pun centura și când merg până la colț la alimentară și insist mereu ca și pasagerii mașinii mele să o facă. De multe ori prietenii mei fac mișto de mine pe treaba asta, dar sper că faptul că trăiesc să povestesc ce am pățit va fi o lecție zdravănă și pentru ei, să nu mai ia la mișto centura și să nu mai găsească mereu scuze penibile să nu și-o cupleze când urcă într-o mașină.

 

 

CE AM TRĂIT IN TIMPUL ACCIDENTULUI 

Exact înainte de impact o certam oarecum pe Alexandra. Este o tipă extrem de dedicată, muncitoare și are prostul obicei de a intra singură în filme neplăcute. La un moment dat, m-am răstit la ea, ca niciodată de agresiv, și i-am spus să fie pozitivă și să își imagineze că face deja lucrul pe care și-l dorește. De exemplu, dacă eu vreau să merg la mare, mă vizualizez cu ochii minții stând pe nisip, la bronzat și cu o carte în mână. Nu mă gândesc ce tare ar fi dacă aș merge la mare, ci îmi spun “ce mișto o să fie când o să mă bronzez”. Îi explicam, din nou, cum Universul e cu noi și am încheiat, apoteotic, cu “stai liniștită, că are Dumnezeu grijă de toate”. În secunda următoare, am văzut Loganul și am intrat în el.

Cred că nu am să uit toată viața sunetul metalului mototolit și bubuitura de la airbaguri. Am văzut alb în față, m-a împins în scaun, am dat cu capul în tetieră și secundele ce au urmat au fost exact ca-n filme.

Un slow motion în care simțeam că ne învârtim, nu vedeam și nu auzeam nimic, nu știam unde sunt, iar totul era alb.

După piruete, am simțit impactul cu a doua mașină, tot pe partea mea, moment în care ne-am oprit și totul s-a stabilizat, inclusiv sunetul, culorile și mirosul de ars. Nu mi-am piedut nicio secundă cunoștința, iar singurul lucru în mintea mea era mama și momentul în care va primi vestea accidentului. Știam, însă, că nu o să mor. Pur și simplu știam, eram plină de gândul că are Dumnezeu grijă de toate.

Nu am simțit nicio durere la impact, ci abia după ce ne-am oprit m-a luat amețeala, un tremur puternic și simțeam că mă sufoc. Atunci am crezut că nu mai am picioare. Mă uitam în stare de șoc la volan și la mine, mai ales la picioare, să văd dacă sunt întreagă, și uitasem efectiv de Alexandra. Pur și simplu n-o mai vedeam.

S-a dezlănțuit haosul când ea a început să plângă și să urle “Ali, ieși repede din mașină, ieși repede din mașină!”.

Mi-am desfăcut centura cu greu, din cauza tremurului, doar că nu puteam deschide și ușa. Era atât de contorsionată, că nu mergea să o deschid din mâner. În mașină era un fum gros încât mă temeam că dacă nu reușim să ieșim o să explodeze și o să murim arse. M-am împins cu tot corpul în ușă și atunci s-a deschis.

Am reușit să fac doi pași până la trotuar, unde m-am prăbușit în genunchi, plângând încontrolabil și în stare de șoc.

Imediat după a ieșit și Alexandra, a venit lângă mine și țipa încontinuu că este vina ei, că ea a insistat să mergem în Buftea. Prima mea reacție a fost “nu e vina ta, las-o-n pula mea de mașină, nu-mi vine să cred că am supraviețuit!”. Am realizat atunci minunea, ne-am luat în brațe și am început să plângem amândouă, în stare de șoc. În secundele alea ne-a legat o forță pe care nimeni și nimic nu o va putea disipa.

Nici nu mai știu când au apărut o groază de oameni care ne puneau întrebări din toate direcțiile. Erau persoane de la clinică și de la un șantier de construcții din apropiere. Desigur că nu puteam vorbi, nu-mi venea să cred ce s-a întâmplat și nici că sunt teafără, văzând mașina făcută praf în fața mea și Loganul cu motorul pe jos la 30 metri distanță.

L-am sunat pe prietenul meu, să vină repede, apoi pe mama, să-i spun cele întâmplate și să o liniștesc că sunt bine.

Un cadru medical de la Bio Ortoclinic a apărut cu două pahare cu apă, iar un altul a sunat la 112. În scurt timp au sosit echipajele și totul a intrat pe făgaș normal. Am ajuns la spital, unde am stat amândouă mai mult de șase ore, apoi eu am mers la poliție și am stat până la 12 noaptea dând declarații. În tot timpul ăsta mă durea îngrozitor capul și pieptul și nu-mi doream decât să ajung acasă.

Spre final, polițistul care s-a ocupat de caz mi-a spus și mie că suntem norocoase că trăim. Dintr-un astfel de accident nu scapă nimeni fără centura de siguranță, a întărit el.

“Sunteți norocoase, fetelor, bucurați-vă că trăiți. Și a mai fost și zi de 13, a spus el râzând, se pare că voi ați avut noroc, nu ghinion.”

 

 

DESPRE INTUIȚIE, VISE ȘI PREMONIȚII

Înainte de accident, vorbeam cu o amică pe facebook. Am cunoscut-o la un eveniment în Bacău, în timpul deplasărilor pentru Românii au Talent. Ramona, un om deosebit și un designer vestimentar cu un mare potențial, mă abordase să-mi spună că e gata rochia pe care am comandat-o și că o va trimite zilele astea prin curierat. Printre altele, mi-a spus că m-a visat. Mai jos, copy paste din discuție.

erai pe o strada plina de agitatie..visul era in alb si negru cu putine efecte de gri..si alergai..tot alergai..si atunci ti.am lasat mesajul..am crezut ca ai patit ceva..sau cineva de la tine..bunica ta cum se simte?

Cum bunica mea este bine, după nenumărate vizite și stat prin spitale, nu prea am băgat de seamă visul. După am purtat o conversație obișnuită despre ce fac eu, ce face ea. Culmea e că între mine și Ramona este o conexiune extraordinară. Am vorbit, la un moment dat, despre intuiție, vise, despre cum simțim când urmează să ni se întâmple ceva. Și ăsta a fost un mare semn. Visul ei a descris exact ce mi s-a întâmplat: strada plină de oameni, agitația mea și alergatul în stare de șoc. În plus, o altă colegă de serviciu m-a visat plângând cu o noapte înainte, ne-a spus după accident, iar pe mama au sunat-o două mătuși să-i spună că au visat iar alte căcaturi, cu plâns și probleme. Bunică-mea, la rândul ei, alte presimțiri. Dubioase vise și premoniții.

Cu o noapte înainte, l-am dus pe prietenul meu la urgențe, tot la Floreasca. O indigestie nasoală, combinată cu oboseală și un atac de panică l-au făcut să tremure atât de rău, încât ne-am urcat în mașină și am tăiat-o la spital. Am stat pe holuri până la 02:00 noaptea pentru investigații medicale. La un moment dat, vorbeam cu Alexandra prin mesaje, părtașa la accidentul rutier. I-am spus că mă simt ca într-un film prost, în care mă învârt în sala de așteptare, cu giaca lui în mână, și aștept să iasă doctorul să-mi spună că e bine. Din fericire, a fost bine.

După ce am ajuns acasă de la spital am visat că mi-a luat poliția carnetul și m-am trezit foarte speriată. Alt vis.

Ideea de a merge în Buftea a răsărit cu câteva ore înainte să ajung cu prietenul la spital. Alexandra mi-a spus că are nevoie să mergem până acolo pentru o chestiune de juma de oră. Inițial, rugase un prieten să o ducă seara, însă nu a putut. A vrut să meargă cu un taxi, însă nici asta nu a mai făcut pentru că era foarte târziu. Atunci i-am spus eu să stea liniștită că vom merge de dimineață împreună și vom rezolva chestiunea repejor.

În momentul respectiv, deși nu mi-a spus-o atunci, a gândit că “mergem cu mașina în ziua de 13”. Asta mi-a spus după accident și că în noaptea de dinainte a avut o panică pe care nu știa să și-o descrie. Să dea naiba.

În dimineața cu pricina, înainte să ies pe ușă, am urcat în mansardă să mă schimb iar, ca orice altă femeie, de altfel. Ca niciodată, mi-am luat cele mai haotice haine: blugi rupți, un pulover în grabă, fără sutien și m-am gândit că n-ar strica să-mi iau și lenjerie intimă și șosete noi. Când e vorba de asta, îmi vine mama în minte. De mică îmi zicea să am mereu șosete curate pentru că e bine să fiu mereu îngrijită; că dacă, cine știe, se întâmplă ceva și trebuie să mă dezbrac? Așa a și fost, câteva ore mai târziu stăteam în chiloți și șosete prin spital, la analize.

Revenind la drumul fatidic, în drum spre Buftea, eram trei în mașină, colege de serviciu. Înainte să ajungem să lucrăm la PRO TV, toate am avut experiențe în redacții de știri. Și tot drumul spre Buftea ne-am povestit bucuria pe care ne-o oferă actualul loc de muncă.

Am pus accent pe faptul că am scăpat de accidente, incendii, morți, răniți și toate celelalte evenimente care ne bântuiau noaptea după o zi de muncă.

Pentru că nu e ușor să ții un microfon în fața unei persoane care a scăpat cu viață dintr-un accident sau căruia, mai rău, i-a murit un om drag. Este oribil și, oricât de bine m-aș pricepe la cuvinte, nu pot descrie senzația de tot căcatul.

În concluzie, ca niciodată, cu o zi înainte de accident și în cea în care s-a petrecut, noi două și oamenii apropiați am avut comportamente ciudate, stări dubioase și senzații de panică inexplicabile. În capul meu se leagă totul. Acum mă bucur nespuns că trăim toți, în pofida groaznicului accident. Simt că m-am născut din nou. Și realizez cât de norocoase am putut fi amândouă. Pentru că, după cum trăiesc să spun, are Dumnezeu grijă de toate.