M-a lovit nostalgia după ce mi-am vizitat colegii de la PROTV #semifinale #romaniiautalent

Acum câteva zile am dat o fugă cu Adi și Alexandra, prietenă și fostă colegă la PROTV, până la studiourile Kentauros din Ștefăneștii de Jos, unde se filmează emisiunea “Românii au talent”. Întâmplător, am nimerit fix în timpul live-ului de semifinală. M-am plimbat prin backstage, mi-am întâlnit foștii colegi și m-a lovit dorul de muncă și de adrenalina unui live, dar și o ușoară senzație de străin.

Alexandra, la rândul ei, a plecat din PROTV cu gânduri și ambiții mari. Ne-am simțit amândouă nostalgice. Ea acum locuiește la Londra, unde a început un proiect personal. Face reportaje cu oameni mișto și scrie super frumos despre locurile în care călătorește, respectiv despre cum a dormit în deșert sub cerul liber.

Cât am fost la PROTV am lucrat la trei sezoane de “Vocea României”, “Românii au talent” și “Masterchef”, la primul sezon de “Ce spun Românii” și inclusiv am fost în Africa de Sud cu “Sunt celebru, scoate-mă de aici”, despre care am scris aici. Toată experiența mea cât am fost coordonator de casting a fost complexă, plină de trăiri rollercoaster, de la râs cu lacrimi și disperarea de a nu găsi un concurent în culise când tre’ să intre în live în două minute la relaxarea totală după ce am încheiat prelesecțiile într-un oraș sau când Smiley și Bartoș spuneau “la revedere” și se încheia emisiunea pe post.

De trei ani sunt acasă. Nu mă mai uit la televizor decât la posturile cu documentare sau filme. Nu mai sunt la curent cu absolut fiecare concurent de la absolut fiecare emisiune, cum eram atunci, adică inclusiv de la posturile concurente. Sunt altcineva, am alte preocupări și priorități. Adi, copiii noștri, animalele din gospodărie, vlogul meu, muzica lui și afacerile noastre cu echipamente de sudare și foițele HEAVY ROLLS.

Perioada asta de stat acasă m-a schimbat foarte mult. Când am ajuns din nou pe platouri am cerut repede un tricou colegelor mele de la casting, pentru ca brusc mi s-a făcut dor de “uniforma” care se schimba de la un sezon la altul. Chiar râdeam cu fetele de la casting că parcă îmi venea să iau o hârtie în mână și să alerg prin backstage așa cum o făceam înainte.

M-am bucurat să-i văd pe toți foștii colegi și să constat că pe măsură ce au trecut anii, acolo lucrurile au rămas în același ritm, ca un corp în care fiecare organ își face treaba din inerție. Casting, ședințe, preselecții la hotel, ședințe, preselecții filmate, ședințe, difuzarea lor, ședințe, câteva live-uri, ședințe și finala, după care, evident, ultima ședință pe producția aia. Plus zeci de deplasări în timpul anului. Gata încă un sezon. Îmi aduc aminte că așa ne și măsuram vârsta la caterincă uneori, în funcție de încă un sezon încheiat.

Când lucram eu la PROTV eram, la un moment dat, 17 fete în redacție, cu tot cu șefa noastră. Cea mai tare șefă, btw, cu care încă sunt prietenă foarte bună și pe care o iubesc ca pe o soră. Cu fetele din redacție nu m-am înțeles mereu perfect și, oricât țineam una la alta, ne mai și ciondăneam câteodată exclusiv pe treburi legate de muncă. Eram totuși o echipă foarte unită și reușeam să facem din căcat bici și să ieșim din orice situație, în așa fel încât munca noastră să fie lider de audiență de fiecare dată. Asta ne lega și mai tare. Satisfacția reușitei și muncii de echipă.

După ce băgam forjă la o zi de muncă, indiferent că erau zile de preselecții sau filmări, de cele mai multe ori rămâneam seara în restaurantul hotelului să bem un vin, să ne destindem și să ne jucăm ceva, printre care Trivia sau Activity, jocuri pe care le aduceam eu de acasă și le căram cu mine în caravane, ca să mai omorâm plictiseala din autocar în drum spre Timișoara sau Chișinău.

În autocar, la drum lung, aveam mereu iPod-ul cu muzică și audio books, căștile pe urechi, cel puțin două cărți în ghiozdan și Nikon-ul de gât. Aveam răgazul de a citi sute de km, ceea ce mă bucura, pentru ca alte ocazii de citit sau ascultat muzică chill nu prea aveam. În plus, făceam sute de poze și filmulețe în toate caravanele și uneori mă mai uit la ele când mă apucă nostalgia. Mă gândeam inclusiv să fac un clip pe canalul de YouTube în care să vorbesc despre experiența mea la PROTV.

Mi-e dor de vremurile alea, dar în același timp realizez că nu aș mai putea pleca cu săptămânile de acasă. Realizez că dacă m-aș întoarce acum la PROTV ar fi total altă mâncare de pește, că inclusiv redacția e alta și birourile diferite, nu numai o mare parte din oamenii vechi plecați. Realizez că mi-ar fi greu să mă reintegrez în colectiv, să stau iar ore în trafic zilnic, să trăiesc în autocar și să resimt presiunea unui live, după ce de trei ani fac piureuri zilnic, spăl copii la cur, strâng jucării și ascult “Oac oac diri diri da” de-mi dă sângele pe urechi.

Apoi realizez că gemenele au abia șapte luni și mai am de stat un an jumate acasă, așa că îmi trece anxietatea și las gândurile să treacă. Mai am până la momentul decisiv.

Zilele trecute, când fost din nou la studio-uri, am constatat cu tristețe că mulți din echipa veche nu mai sunt acolo și au fost înlocuiți de alte persoane, de la operatori noi la fete din redacție pe care nu le cunosc deloc. Ne-am salutat din politețe și atât.

Din 17 fete din echipa veche mai sunt cinci, împărțite și ele pe mai multe producții. Nu am putut face poze cu toate fetele, că erau totuși la muncă. În plus, nu am mai simțit vibe-ul ăla mișto, cu toate nebunele de care eram atât de atașată și pe care uneori le luam în brațe și alteori îmi venea să le strâng de gât. A fost ca atunci când treci pe lângă liceul tău și acum gardul are altă culoare, au apărut cinci magazine lângă el și știi sigur că profesorii tău au ieșit la pensie sau au crăpat brusc din cine știe ce motiv.

Mă rog. Timpul trece și nimic nu rămâne la fel, nici măcar noi. Uneori îmi vine greu că trăiesc mai izolată, fiind atât de ocupată de viața de familie cu copii. Mare e mirarea că nu m-am dus cu capul când am trecut de la a lucra cu sute de oameni în diferite emisiun, la a trăi cu un singur om și copiii noștri într-un sat la 20 km de București, primind vizite de la câte un prieten din când în când. Probabil asta m-a motivat să fac YouTube și probabil că toată comunitatea pe care am format-o mă ajută să nu mă mai simt atât de singură. Pentru asta le sunt recunoscătoare tuturor celor care mă urmăresc.

Cu toate astea, îmi place viața mea, cu tot ce este și a fost. Nu aș da timpul înapoi, iar copiii și viața de nevastă m-au transformat în poate cea mai puternică, competentă și responsabilă variantă ce aș putea fi vreodată. Îmi spun mereu în gând cât de fericită și norocoasă sunt atunci când mă mai pălește dorul de vechea mea viață, dar nu aș schimba-o niciodată.

Acum mă duc să dau mâncare la iepuri.