într-un loc

După ploaie, tot praful orașului se așternuse, aerul era rece și curat.
Stătea pe fotoliu în fața mării și a cerului, cu picioarele întinse pe marginea ferestrei.
Se uita nicăieri, în timp ce marea se devoala limpede sub ochii ei.
Vântul răcoros în care pluteau pescăruși amorțiți nu trecea prin șosetele moi, încrețite la glezne.
Fuma țigări subțiri, aromate, și gândea că parcă era toamnă.
Cerul era albastru amestecat cu gri, ca apa murdară în care clătești pensulele.
Gândurile îi erau savanți nostalgici, clape de pian lăsate să vibreze lung.
Visa la mirosul de lemne arse.
Privea în gol și părea că nu gândește nimic.
Avea să plece.
Avea să plece într-un loc unde oamenii salută străini pe stradă zâmbind și ridicând reverențial pălăriile, unde toate pisicile torc mereu și unde nu-i ranchiună.
Unde nimeni nu se simte singur nici atunci când este.
Și-ar fi dorit ca toți oamenii să vrea să fie bine și să facă numai bine, pentru că binele e în jurul nostru.
Energie.
Suferea, în felul ei, că nu poate ține piept răutăților, vrute și nevrute.
Taina i-a fost întreruptă brusc.
Motanul bea apă și firicele de apă se prelingeau în rosturile marmurei.
Atunci a realizat că se înserase de când stătea pe balcon.
Și că nu-și mai simțea gleznele.
De ore.
Timp în care norii se strânseseră deasupra apei.
Venea din nou furtuna.