Scenografa și producătoarea Kimberly Vintilă a avut un vis într-o noapte. A doua zi i-a povestit visul curatorului Lucian Florescu și așa a apărut TH.UMBRAE. Asta e povestea mega simplificată din spatele actului artistic pe care l-am experimentat aseară la Casa de Cultură Friedrich Schiller, în cadrul festivalului Bucharest Fringe, maraton de teatru independent ajuns la ediția nr. 13.
În realitate, punerea în scenă a spectacolului TH.UMBRAE presupune efortul a 30 de artiști și tehnicieni, iar procesul a fost îndelungat, cu o poveste grea și complexă în spate, cu diverse obstacole întâmpinate pe parcurs și presărat cu sexismul specific lumii teatrului românesc.
TH.UMBRAE e un act artistic imersiv diferit față de ce suntem obișnuiți să consumăm, la intersecția dintre expoziție, teatru și artă performativă. Aseară am trecut prin patru camere, fiecare punând în scenă personaje feminine iconice din dramaturgia universală, într-o interpretare avangardistă. E genul de spectacol cu public nișat care s-ar ține prin galerii obscure în Berlin sau Paris, pentru care aș fi plătit mulți euro pe bilet, din teama că nu aș avea ocazia să mai văd așa ceva altă dată.
Pentru a nu lăsa loc de interpretare, vreau să transmit cât de mișto și subapreciat e genul ăsta de act artistic în România, cât de puțin prezente sunt artele performative în spațiul expozițional românesc și cât de mult mi-ar plăcea să existe o mai mare deschidere din partea publicului și susținere din partea industriei teatrului de la noi.
Fiecare cameră mi-a dat stări diferite, de la milă și compasiune la furie și revoltă interioară. M-a stimulat intens vizual și auditiv, prin coregrafie, decor și coloană sonoră, iar faptul că personajele interacționează cu publicul m-a făcut să trăiesc suspans, neștiind ce urmează să se întâmple. O anxietate anticipatorie frumoasă – dacă a mai auzit cineva de alăturarea asta de concepte care m-a venit acum, care te rupe de cotidian și te face să uiți 45 minute că ești la teatru.
Mița din ‘D’ale carnavalului’ m-a făcut să simt cum, din suferință și singurătate, femeile ajung să se lase pradă obiectificării, să decadă moral și să își folosească sexualitatea pentru a fi iubite de bărbați, iar pe Margot am văzut-o în ‘Camera Obscură’ renunțând la fragilitate și sensibilitate pentru a reuși într-o lume a bărbaților. Fecioarele Electrei mi-au arătat cât de tare ne învrăjbește societatea una împotriva celeilalte, când în realitate suntem unite de aceeași suferință și neputință, lucru care ar trebui să ne apropie, nu să ne despartă.
Am făcut o grămadă de poze și clipuri, am plecat de acolo cu multe gânduri și frământări interioare, dar nu voi face publice decât foarte puține, pentru a vă da ocazia să descoperiți și să trăiți singuri TH:UMBRAE. E un rollercoaster pe care fiecare dintre noi îl descoperă și interpretează diferit, deci n-aș vrea să influențez percepția nimănui.
Cum am ajuns să aflu, dar să și merg aseară la spectacol? Acum câteva luni am primit un mail de la Lucian Florescu, curatorul TH.UMBRAE, care mă ruga să îi ajut strângerea de fonduri organizată de ei pentru a putea pune în scenă spectacolul. Se chinuiau să strângă 4500 euro de o vreme bună, bani necesari pentru a plăti corect actorii, dar și pentru scenografie, recuzită, decor și tehnic. Imediat după ce am citit mailul și prezentarea proiectului l-am sunat pe Lucian și am stat juma de oră la telefon. După am vorbit și cu Kimberly, tot vreo juma de oră. Poveștile lor m-au convins să mă implic.
Știu și eu cât de greu e să ai 20 și ceva de ani și planuri mari, cât de ușor te ridiculizează dinozaurii industriei, mai ales dacă ești femeie. Le-am simțit lupta. În plus, fiind artiști emergenți și cu o viziune diferită și care aleg să facă altfel de artă decât aia predată cu polonicul prin facultățile românești, industria teatrului cu greu le face loc.
Am empatizat din plin cu cauza lor, așa că am postat atunci mai multe story-uri, am vorbit despre TH.UMBRAE de mai multe ori în zile diferite, în speranța că vor strânge toți banii. Din păcate, s-au strâns atunci puțin peste 1200 euro. Din fericire, nu doar că au mai organizat ulterior evenimente cu strângeri de fonduri și au reușit să țină spectacolul, ba chiar s-au petrecut alte chestii mișto după.
În urma expunerii, peste 300 de oameni au fost să vadă spectacolul, număr record de spectatori pentru un performance nișat, TH.UMBRAE s-a calificat la festivalul Bucharest Fringe, iar Kimberly Vintilă a fost selectată să participe la Diploma, festivalul noii generații de artiști, arhitecți și designeri români, organizat de The Institute. E cea mai amplă expoziție multidisciplinară dedicată artiștilor emergenți, parte dintr-un program de 10 zile. Detalii aici.
După ce am ieșit aseară de la TH.UMBRAE am stat de vorbă cu Kimberly și Lucian. Spectacolul s-a jucat din oră în oră, de la 17:00 la 20:00, fiind o experiență foarte intimă și cu un public restrâns. Au avut emoții înainte de fiecare reprezentare, pentru că ei nu doar pun în scenă actul, dar inclusiv întâmpină publicul la intrare, ghidează spectatorii, deschid uși, aruncă pene etc. Multitasking, nivel 100.
Le-am împărțit impresiile de după spectacol, ce am înțeles eu și Adi din actul lor artistic și i-am întrebat ce a vrut autorul să transmită, vorba aia. Pe principiul ”mulți văd, puțini pricep”, TH.UMBRAE e modul prin care Kimberly ne arată nu doar suferința generalizată a femeilor în patriarhat, ci și ce trăiește ea de cinci ani ca femeie scenograf și artist vizual în lumea teatrului, dominată de bărbați.
”Am vrut să transmit cum m-am simțit eu în calitate de femeie și de om în industria artei”, mi-a răspuns Kimberly. ”Am avut parte de bune și rele, de perioade cu foarte-foarte bine și foarte-foarte rău. E un rollercoaster de emoții prin care ești obligat să treci și am trecut prin multe situații pe care nu le-aș fi înfruntat dacă eram bărbat, de la comentarii de genul ‘ai întârziat pentru că ai stat să plângi după bărbați’, la atingeri fără consimțământ. Eu sunt mică de statură, iar oamenii mă judecă greșit. Au impresia că nu știu ce zic, ce fac. E un domeniu foarte tehnic și nu vorbești doar cu regizori”, mi-a povestit ea.
Munca ei presupune să colaboreze cu croitori, tâmplari, electricieni, sudori etc. pentru a crea scena, butaforia, decorul spectacolelor. Treaba lor e să îndeplinească niște sarcini tehnice, nu să înțeleagă sau aprecieze conceptele ei metaforico-sugestive. Așa ajung uneori la conflicte. Oricât de buni și pricepuți ar fi în meseria lor, calitatea umană lasă deseori de dorit. Nu vorbim despre toți, ci despre mulți dintre ei, care sunt bărbați în vârstă, misogini și răutăcioși, care o ironizează și o iau peste picior.
Contează că e fată deșteaptă, că știe ce face și că spectacolele puse de ea în scenă în deja cinci ani de carieră s-au bucurat de aprecierea publicului, dar și a criticilor de artă? Nu. Contează că încă din primul an de facultate a lucrat la Teatrul Național din București și că a expus la Noaptea Albă a Galeriilor? Nu. Contează că a colaborat la “Conu Leonida (1880-2023)” (r. Radu Popescu), “Livada de vișini” (r.
Boris Focșa) și “Jubileul unei bănci private” (r. Alexandru P. Rusu) și alte piese de succes? Nu.
Contează că e femeie, că are 24 de ani, că e mică de statură și că jobul ei de scenograf presupune să le spună unor oameni care suferă de sindromul inferiorității ce și cum trebuie să facă. Îmi închipui că e ucigător de orgoliu pentru un bărbat misogin de 50 de ani să bată niște cuie într-un lemn sau să lege niște reflectoare așa cum îi spune o puștoaică de 24 ani. Spre surprinderea lor, însă, ea chiar știe care lemn e de brad și ce șuruburi trebuie folosite la o anumită lucrare. E atât de pasionată de profesia ei, încât intră pe set pentru muncă și o uită Dumnezeu acolo.
”Sunt femei foarte bune în meseria lor și respectate în teatru care ajung să fie acre, așa li se zice, că sunt acre, isterice, prea emoționale”, spune Kim, iar ăsta e rezultatul mediului și rolurilor de gen atât de impregnate în societate. Declarația ei m-a dus direct cu gândul la Margot din ”Camera obscură”, dar veți înțelege de ce când veți merge personal la viitoarea reprezentare TH.UMBRAE, care ne arată de ce femeile ajung deseori femeile să fie așa cum sunt.
Lucian Florescu, cel mai mare sprijin pe care îl are Kimberly, a studiat literatură română, franceză și germană la București și Paris. Acum face masteratul la ”Centrul de Excelență în Studiul Imaginii” din cadrul Facultății de Litere a Universității București. El a ajutat-o să-și pună visul în scenă, la propriu și la figurat.
Efortul a fost comun, presărat de dificultăți pe care publicul nu le știe. De exemplu, o mare provocare neștiută de spectatori a fost să reușească să prindă un material textil negru imens în fundal la ”Pescărușul”, pentru a obstrucționa complet o fereastră de patru metri, situată în dreptul unei scări. Au stat cu emoții și la niște cadre metalice instalate la Ophelia, care se puteau îndoi în orice clipă. Din fericire, echipa lor e așa mișto, încât au reușit să treacă împreună peste toate obstacolele.
”Aș vrea ca publicul să înțeleagă că asta e o industrie foarte nașpa”, mi-a zis Lucian. ”E o industrie care, prin însăși structura ei, învrăjbește femeile una împotriva alteia, știi? Când vezi niște oameni comportându-se nașpa cu alții, e o poveste acolo în spate. Oricât de cheesy și neoliberal ar suna asta, cred că dacă am vrea să schimbăm ceva în lumea asta, empatia ar fi primul pas. Ar trebui să ne punem noi cu noi niște întrebări, că de-aia TH.UMBRAE se încheie cu oglindirea publicului”, spune el.
Cel mai mult îl bucură ce se întâmplă după spectacol, mi-a zis Lucian. Îi place când vede că oamenii ies încântați, când vorbesc între ei despre ce au simțit, ce au înțeles. Momentul ăsta mântuiește tot ce s-a întâmplat înainte, de la certuri la obstacole tehnice. Nu a mai trăit asta în niciun alt proiect din care a mai făcut parte.
Același lucru îl pot spune și eu. Am mai trăit ceva asemănător acum câteva luni la Cuibul Artiștilor și acum vreo zece ani, când am făcut parte din echipa Festivalului ALT Teatru din Sibiu. TH.UMBRAE e ceva rar, diferit, îndrăzneț, cu o poveste care atârnă greu, care spune multe despre condiția femeii, rolurile de gen, chinurile inevitabile ale tinereții, suferința și mizeria umană deopotrivă, spectacol care se va juca din nou când o vrea Dumnezeu, vorba aia. Mai exact, când vor strânge din nou 4500 euro.
Kim și Lucian au aplicat recent la un grant pentru a face rost de banii necesari și, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni, sper ca articolul meu să fie descoperit de oamenii potriviți și să-i ajute.
KUTGW, guys!
