Ori sunt eu pretențioasă, ori e o peliculă slabă, promovată excelent.
Cred că e puțin din amândouă, drept urmare vă recomand să nu aveți așteptări prea mari, așa cum am avut eu. Am văzut filmul la Tomis, în a treia zi de la lansarea de gală din București. “Domnișoara Christina” are părți bune, cadre frumoase, momente interesante, dar în mare parte m-a dezamăgit. Nu am citit cartea lui Eliade, așa că voi comenta exclusiv din punctul de vedere al unui consumator de film.
Muzică/imagine foarte bună
Am fost impresionată de forme, unghiuri, culori și unde muzicale. Imaginea, care îi aparține lui Radu Aldea, și coloana sonoră a lui John Wygens sunt, cred eu, printre cele mai bune întâlnite până acum în filmele făcute de noi. Producătorii au reușit să surprindă frumusețea naturii și magicul momentului prin încadratură și compoziție bine alese. Asta este, spun eu, cea mai bună parte a filmului.
Are natură, da-i lipsește naturalețea
Trebuie făcut ceva cu stilul ăsta teatral care caracterizează producțiile românești. Desigur, acțiunea petrecându-se în perioada interbelică, m-am așteptat la un limbaj nefiresc prezentului, dar nu despre asta e vorba. Cine are o dicție perfectă și răbdarea de a termina o propoziție când e alergat de un strigoi?
Așteptând apogeul care nu mai vine
La început, povestea m-a captivat. Trăiești prin personajul principal și afli odată cu el încotro duce situația. Debutul este un crescendo până la jumătatea filmului, apoi se duce-n baltă. E ca atunci când te afli într-un rollercoaster care urcă, urcă, urcă și ai un gol în stomac gândindu-te la coborârea intensă. Nope.
Efecte speciale mișto
În anumite momente, am admirat pe bune viziunea și calitatea execuției. De exemplu, trecerile din vis în realitate sau invers ale lui Egor Paschievici (Tudor Aaron Istodor) sunt un deliciu vizual. Mi-a rămas întipărită scena în care el este leșinat pe pat și în jurul lui dansează spirite. Poza pe care am găsit-o are o rezoluție proastă, poate nu pare spectaculos.
Horror comic?
La un moment dat, tragicul situației devine comic. Nu știu dacă așa este și cartea, dar în momente în care ar fi trebuit să n-am respirație de suspans, m-a apucat râsul. Încă nu-mi dau seama de ce, dar poate fi lejeritatea actorilor pe măsură ce ne apropiam de final. În parte, cred că fiecare și-a jucat sinusoidal rolul și apoi au luat-o serios pe alei. Puștoaica Simina (Ioana Sandu) are cea mai bună prestație. Mezina familiei dă dovadă de o senzualitate șocantă, deși are doar nouă ani. Reușește să fie înfricoșătoare, este puternică, manipulatoare și uneori preia frâul situației mai presus de orice alt interpret.
E un semn că se poate mai mult
Chiar este o peliculă îndrăzneață. Ăsta e doar începutul, spun eu, și dacă vom continua să explorăm vom descoperi că cinematografia românească și actorii noștri pot atinge culmi extraordinare. Fiind primul horror, sau cel puțin asta e direcția indicată de regizorul Alexandru Maftei, nu e char atât de rău. Că se putea mult mai mult e de la sine înțeles.
Merită văzut de dragul premierei și al experienței. E o poveste interesantă, captivantă pe alocuri, dar, după cum spuneam în primele rânduri, nu merge să vezi filmul cu așteptări prea mari. Îi dau nota șapte. Și comparativ cu “Nu sunt faimos, dar sunt aromân”, având în vedere că ambele sunt pelicule debutante prin gen și abordare, e mai bună ecranizarea poveștii aromânilor. De asemenea, motorul acțiunii este același. Personajul principal al ambelor pelicule se îndrăgostește privind portretul unei femei izbitor de seducătoare și pornește în căutarea ei. Diferența e că una e vie, alta e moartă.
