Două lumânări aprinse pe masă, o sticlă de vin alb și un pachet de țigări, jumătate gol.
Așa începe noaptea unei tinere visătoare să devină scriitoare. Muzica, puternic stimulent, este catalizator. Emoțiile cresc cu fiecare bridge, cumulează cu scrumul căzut pe taste când se pierde în vâltoarea lor, și lasă literele să curgă. În mai fiecare cuvânt se strecoară câte o literă în plus, atinsă în febra redactării, dar nu se întoarce în rând, se lasă purtată. Emoțiile o domină, pielea i se strânge și devine neîncăpătoare și când febrilul trăirii se apropie încleștează degetele de la picioare. Pentru ea, scrisul este o exorcizare.
Avea să retrăiască un suspans care ar face și cel mai neînfricat om să tremure și știa că doar prin scris avea să scape cu adevărat de demoni. Pentru ea, demonii sunt grijile care o fac să întoarcă perna pe toate părțile chiar dacă e sau nu lună plină. Demon este gândul care-ți intră-n minte ca apa pe sub ușă, emoția paralizantă care te țintește cu ochii în tavan când toată lumea doarme. Iar cu demonii nu te joci. Dacă-i lași să-și facă de cap o fac în capul tău. Cu ei trebuie să lupți.
În luptele cu demonii, licoarea podgoriilor acum e pumnal, acum e scut, acum e ghilotină. Dă curaj pentru atac, este noroc în autoapărare, dar inevitabil conduce în șanțurile minții. Și odată ajuns în șanțurile minții, nu ai decât să lupți. Mai adânc nu poți merge. Și nu știi cine ești, ce poți și ce se va întâmpla. Așa nici ea. Avea însă convingerea că va crăpa văzduhul în luptă. Lumina va pătrunde și cel mai întunecat colț, ca trei sute de tone de apă care inundă casa scării și spulberă toate ușile, pătrunzând în apartamente și aruncând totul prin ferestre.
Mintea e un şanţ în care gropile sunt mai adânci decât cerul şi mai întinse decât universul. De fapt, gropile sunt iluziile care ne fac să trăiesc şi să mergem mai departe. Speranţa doar prelungeşte agonia realităţii.
Si care sunt acesti demoni ai tai ?