Profunzimea inimii negre, simetria treflei, capul întors al valetului.
În fața unei mese întinse, fiecare își ascunde cărțile. Pe măsură ce avansează jocul, balanța se înclină cu fiecare mână etalată și amândoi blufează. Sunt angrenați. “Poate am o damă, poate am un as”, zâmbesc și multe vorbe se ridică deasupra lor. Când jocul ar trebui să se încheie, unul dintre ei spune “nu mai joc” și se ridică brusc de la masă. Luat prin surprindere, celălalt reacționează. De ce? Hai să terminăm jocul, mai avem câte două cărți, îl îndeamnă. “Nu” este răspunsul celui ce abandonează. De ce? Nu află. Nu mai joci, nu mai joci, dar pune cărțile pe masă, îi spune. Însă le bagă în buzunarul de la spate și pleacă. Partenerul rămâne într-un nor de întrebare. Măcar de ar fi pus și ultima carte pe masă înainte să plece, știam un lucru, își spune.
Pe același scaun gol se va așeza un alt jucător, așa cum înaintea celui ce a abandonat au staționat alți oponenți. De fiecare dată, însă, s-a jucat până la ultima carte. De fiecare dată. Spre deosebire de orice altă partidă, asta a rămas în aer. Fără vreun răspuns primit, jucătorul împinge scaunul gol sub masă și-și reocupă locul, privind cărțile rămase. Nu înțelege. S-a ridicat, le-a băgat în buzunar și a plecat. Nu știe ce cărți avea în mână, deși printr-o matematică simplă putea căuta în pachetul rămas cărțile lipsă. Ar fi putut să o facă, dar nu asta era important, ci motivul abandonului. Putea parcurge întreg jocul cu mintea, de la prima carte. Îi reveneau în memorie ezitările, fiecare bluf și moment în care ar fi pus jos o altă carte, dar nu o făcuse pentru că nu cunoștea mâna oponentului.
Partida lăsată în aer îi crease o stare de frustrare pe care ar fi schimbat-o oricând cu sentimentul unei înfrângeri. Ar fi preferat să știe că a pierdut jocul decât să rămână suspendat. Dar poate că abandonul asta însemna, sau poate că avea să se întoarcă, nu avea de unde să știe. Și privea scaunul întrebându-se dacă ar fi cazul să-l tragă de sub masă, să-l lase liber pentru un alt jucător. Amesteca în mâini cărțile și privea scaunul băgat sub masă, în semn că nu e disponibil pentru un nou joc. Ultima partidă îl lăsase cu prea multe semne de întrebare și avea să elibereze scaunul când se simțea pregătit. Oricum știa că niciun joc nu va mai fi la fel și spera ca viitorul oponent să nu simtă lipsa celor două cărți.
Ore, zile, luni, cărțile i se întrepătrundeau în palme, le amesteca. Îi lipseau două, dar nici nu voia să știe care dacă nu i le dezvăluia mâna oponentului întors. Atunci când își pierdea concentrarea, câteva îi săreau din pachet. Le aduna de pe jos, le curăța, apoi le întindea pe masă. Scaunul era în continuare sub masă. Din când în când, mai apărea un jucător care își așeza palma pe spătar, așteptând aprobarea de a se așeza. Dar îi refuza pe toți. Nu se simțea pregătit și în sinea lui spera totuși că cel care a abandonat se va întoarce să încheie jocul.
Firele curgeau în clepsidră, iar el analiza detaliile fiecărei cărți. Profunzimea inimii negre, simetria treflei, capul întors al valetului, ca și cum nu vrea să vadă sau să audă. Chiar atunci a cerut să se așeze un oponent, dar i-a răspuns prin mimică. A plecat. Ochii i-au alunecat apoi pe popa de inimă roșie. Are o privire grea, își spuse. O ridică de pe masă și o analiză cu atenție. Ciudat. Își ține mâna dreaptă pe piept, iar cu stânga scoate o sabie de la spate. Un simplu desen poate fi atât de expresiv.
Nu se simțea pregătit, dar trece timpul, își spuse, sunt la masa asta ca să joc. Iar dacă a abandonat, eu trebuie să continui. Catalogă abandonul ca pe un gest de egoism și lașitate, apoi se ridică impulsiv și trase scaunul, dând undă verde următorului joc. Își reocupă locul și aranjă cărțile, așteptând un nou oponent. Privi din nou popa. Dacă în timpul unei noi partide se întoarce cel ce a abandonat, avea să-i ceară jucătorului prezent să-i cedeze locul? Întoarse capul ca valetul preț de câteva secunde, apoi privi din nou cărțile. Am totuși nevoie de cele două care lip… Nu a terminat gândul, că un nou jucător se așeză la masă.
Subtilă trecerea de la Dumnezeu la jocurile de noroc. Viaţa e o partidă de poker amânată şi pierdută cu timpul.
Parcă Dostoievski avea o slăbiciune pentru astfel de jocuri.
Dostoievski a făcut asta după ce i-au murit soția și fratele și a luat-o razna pentru că nici atunci scrisul nu asigura un trai bun. Ceea ce e foarte trist. Dar mă opresc la ideea asta, ca să nu bat câmpii, că e dureros.
Cât despre abordările mele… it’s all about what and how you feel after all, right?
Everybody knows and that’s how it goes (cum zicea nenea Cohen).
Yep. A fost un existenţialist într-o ţară extrem de cinică. Soarta lui nu putea mai fericită decât cea pe care a avut-o. Cred.
Și ca el, mulți alții.