Eliberarea zace în fața ta sub forma unui pietroi imens pe care scrie ADEVĂRUL, cu litere de-o șchioapă. Dar dacă tu preferi să te edulcorezi mâncând mere și privind în soare, el nu te va elibera. Pentru că în propria amorțeală nu simți încătușare. Numai scuturarea conștientă și voită a sinelui va permite adevărului să te pătrundă ca un crown rolex. Nu, nu ceasul, dar și timpul încape în idee.
Jubilezi. Treci prin fața oglinzii și nu vezi mizericordia, dar ea te vede. Oh, și te așteaptă! În oglindă, în spatele tău, e un tu cu brațele încrucișate și un zâmbet care aduce a portocală mecanică. Și te lasă. Te lasă să te fardezi liniștită, să asculți piese cu beibe în refren, în timp ce învârți dermatograful din încheietură asemeni unui dirijor spart de note
Plutești o perioadă și ocolești bolovanul etichetat cu o încăpățânare din altă lume, căutând să îmbrățișezi un străin samavolnic. Și te mai atinge câte un gând retrograd, dar clipești repede și fuge. Te lași moale, iar dulcele persistă ca buclele într-o zi fără precipitații. Fără simbioză, însă, nu persistă la infinit. Lipsa mixării spirituale duce la gol. Merele se sfârșesc și soarele dispare în spatele blocurilor.
Te ia ceasul și acum adevărul pe care l-ai ocolit dă cu tine de pământ. Când te fardezi asculți piese cu madărfacăr în refren și nu mai jubilezi. Ești atât de încruntată încât nici linia de creion nu-ți mai iese. Zâmbărețul mecanic din spatele tău prinde contur și începi să-l vezi. Pe zi ce trece, vine mai aproape de tine. Mai aproape. Și auzi în ceafă acel “ți-am spus eu” care te cutremură. Da, ți-ai spus-o, dar te-ai luat cu merele și cu soarele și te-ai înecat într-o baltă. Păcat.
Prezența în oglindă te dojenește cu o detașare iritantă și te privește cu ochii plini de blamare sugestivă. Pe zi ce trece vine mai aproape de tine. Mai aproape și mai aproape, lucru ce te sperie și te pregătește, parcă, pentru o contopire dureroasă. Într-o dimineață, însă, te postezi în fața oglinzii și remarci că nu mai e nimeni în spatele tău. Zâmbești, pentru că a trecut. Nu te mai mustrează nimic, dar îți vei aminti mereu merele și soarele.
Nu mai e în spatele tău pentru că acum e în tine. Și te umple. Nu mai loc pentru niciun sibarit.
Iar în samavolnic stătea ghemuit propriul zâmbăreț, dărâmat, însă, de propriile supradoze și edulcorări. Păcat. Dar bine că ți-ai dat seama la timp. Tu realizezi că i-ai fi dat totul?
