ALUZIVA: De ce urăsc să merg la nunți

Eu, Alina Greavu, cred 100% în ceea ce urmează pentru că le-am trăit – nici nu vreau să aud vreo remarcă de tipul “generalizezi, eu nu sunt de acord”. Explic imediat, pornind de la credința proprie și personală că mai mult de 50% din invitați nu sunt interesați de mire și mireasă, ci de total altceva. Dar, înainte de asta…

Slujba religioasă durează o veșnicie, mă ia cu leșin de la lumânări, e al naibii de plictisitoare, iar toată pălăvrăgeala trece majoritar pe lângă urechi. Până și mirii se plictisesc, să te uiți la fețele lor după douăzeci de minute – mirele are brobonele de transpirație pe frunte și ei începe să-i curgă machiajul. Am fost la destule nunți și m-am convins. Și dacă stai să asculți cuvânt cu cuvânt polologhia preotului… Din principiu, nu sunt de acord cu “jur să te iubesc”. Juri un fleoșc. Nu poți jura așa ceva. Mai ales pentru toată viața. Dar chiar nu-poți-jura-așa-ceva. Drept urmare, nu merg la biserică – decât atunci când se va mărita prietena mea, o rudă apropiată și e musai să țin vreo lumânare. O să înjur în gând și atunci, oricum.

Trebuie să alerg prin magazine după haine și asta mă scoate din minți. Apoi la o nuntă, unde singura mai frumoasă, aranjată, cochetă, finuță, elegantă și toate celelalte atribute decât tine își permite să fie numai mireasa, nu te poți duce îmbrăcată oricum. În mod normal, mie nu-mi pasă de astfel de aspecte, dar nunțile sfidează orice principii. Nu port teneși în general, dar aș purta de a naibii la o nuntă, ca să aud muierile la colțuri: “ai văzut-o pe fata lu` francezu`? a venit cu teneși, săraca”. Dar nu pot, așa că atunci când sunt anunțată că merg la o nuntă e ca și cum m-aș pregăti pentru un examen fashion, pentru priviri fel și fel, că românului la nuntă îi place să epateze și să bârfească condiția de la masa de lângă. Nu-i nici machedon, nu-i nici țigan, dar e o combinație între ele cu un element nativ pur românesc.

Dansul la nunți… și n-are rost să continui. Meneaito, Mambo no5, Macarena, dansul pinguinului etc. Mă mai bag într-o horă, de dragul freneziei, mai dansez din când în când, dar să nu exagerăm. Mă trezesc trasă de mâini și invitată la dans de diferite categorii de oameni pe care, de cele mai multe ori, nu-i cunosc; poate n-ar fi o problemă dacă 80% dintre ei n-ar fi bărbați trecuti de 45 de ani, n-ar duhni a butoi și nu și-ar dori în momentul ăla să fie cu 15 ani mai tineri. Că tipii ăia mișto de care tot vorbeam, când începe dansul penibil, de cele mai multe ori, se leagă de scaun și simulează o luxație sau se fac că trebuie să dea un telefon. Vreți să aveți tineri pe ring? Schimbați muzica! Și nu, nu Puya.

Dacă nu sunt rudă apropiată sau prietenă cu nuntașii, scap de multă bătaie de cap. Cunosc cinci oameni și e suficient. Cel mai enervant este, însă, să te știe 60% dintre oameni de când aveai șase ani și tu să n-ai habar cine sunt. Mi s-a întâmplat de enșpe ori: “Alinuța, mamă, ce mare și frumoasă te-ai făcut! Te-ai schimbat!” (mda, au trecut 17 ani, era o problemă dacă nu). Și după ce am zâmbit și mulțumit și urat sănătate și îngurgitat sarmale fericit, m-am întrebat cine era. “Cum, nu știi cine e? Este verișoara lui Costel de la Vâlcele, de`sora ei s-a măritat cu Ion de la Brăila, văr cu Mihai și Gherghina, de te jucai tu cu nepoata lor când aveai patru ani”. Aha! Câtă imprertineță din partea mea să nu-mi amintesc.

“Cât ai dat? Ce cadou le-ai luat?” nu se întreabă. Sau, hai, mai merge să întrebi de cadou, dar de bani nu. În plus, de cele mai multe ori cadourile sunt electrocasnice. Nu doar o dată am auzit că mirii s-au trezit cu trei storcătoare de fructe, vorba vine. Tendința ar fi să spui că tocmai pentru că nu s-au întrebat între ei ce cumpără a dus aici, dar nu sunt de acord; poate o doză de originalitate n-ar strica. Și când auzi că se vorbește de plicuri cu bani, fugi! Pentru că la nunți dragostea sau prietenia pentru mire și mireasă e calculată de invitați prin grosimea plicului. Dar nu e așa. Eu am fost invitată la o nuntă când eram falită. Inițial am refuzat, apoi mi-am dat seama că important e să fim împreună- că depinde și nunta cui este. Am dat cât am putut, pentru că viața e greu câteodată. Îți dai seama ce însemna să audă babele că am dat 200 de lei în loc de 400? Sunt zgârcită, am venit pentru mâncare și să apar în fotografia de album.

De departe, un alt important motiv este abundența de întrebări de genul “Dar tu nu te mai măriți?”. Și asta se întâmplă, bineînțeles, odată cu creșterea în vârstă și când e toată lumea la masă. “Nu” e răspunsul care lasă fețele palide și miloase. Trei sferturi din ei așteaptă să spui “ah, ce bine că m-ați întrebat, chiar voiam să vă invit pe toți la nunta mea, peste două luni! Mi-am găsit bărbat frumos, deștept, muncitor și plin de bani și ne căsătorim în Monaco. O să vă iau pe toți cu elicopterul și vom zbura în avionul nostru privat până acolo. Nu tre să dați niciun ban. Ah, și o să avem jacuzzi cu sarmale!”.