*Spoiler alert*
Am scris și anul trecut că m-am îngrăgostit de producțiile coreene, dar ce mi-a făcut “The 8 SHOW” (Netflix), korean survival drama și cu umor pe alocuri, n-are termen de comparație! E un hibrid captivant între blockbuster-ul global “Squid Game”, filmul spaniol distopic și psihologic “The platform” și capodopera “A clockwork orange” a lui Stanley Kubrik, unul dintre regizorii mei preferați – mai multe filme mișto găsești aici.
De ce spun asta? În primul rând, toate sunt o metaforă, o critică socială și au la bază o analiză profundă asupra naturii umane, la nivel de individ și de societate, printr-o estetică extrem de bine pusă la punct.
În primul rând, mecanica “The 8 SHOW” seamănă mult cu cea din “Squid Game” pentru că pleacă de la aceeași premiză și presupune diverse probe pe parcursul competiției.
În cazul ăsta, opt necunoscuți care trec prin dificultăți financiare sau sunt într-un punct nașpa al vieții acceptă să participe la o competiție secretă contra unor sume uriașe de bani. Concurenții nu știu probele, nu știu regulile, nu știu că cineva îi urmărește 24/7 și cu siguranță nu știu că se va lăsa cu sânge.
Felul în care descoperă fiecare aspect este plin de mister și suspans. În plus, asistăm la o depersonalizare a participanților, ca într-un experiment științific, unde concurenții sunt subiecți numerotați în laborator, nu oameni cu nume și prenume – ca-n “Squid Game”.
Deși au aceeași mecanică la bază, cele două serii se diferențiază printr-un aspect extrem de important.
Dacă în “Squid Game” concurenții nu au de ales, pentru că au intrat în horă și mor dacă nu dansează, în “The 8 SHOW” au liberul arbitru și își trasează singuri parcursul prin propriile decizii – aspect la care revin imediat. Pe scurt, pot opri măcelul în secunda doi și nu o fac, ba din contră, ceea ce face jocul și povestea și mai date dracu’!
Unul dintre cele mai bune filme spaniole pe care le-am văzut, “The platform” (a apărut și al doilea, dar nu m-a spart ca primul) ilustrează injustiția socială și felul în care puterea și resursele sunt distribuite inegal și piramidal, cu belșug în vârf și luptă pentru supraviețuire la bază, fix ca-n societate. Vedem egoism, lăcomie, violență, suferință și tot ce poate ieși din specia umană în momente critice.
Găsim elementul ăsta și în “The 8 SHOW”, pentru că participanții aleg o cifră la întâmplare, fără să știe că reprezintă etajul la care sunt cazați, aspect care le influențează masiv soarta în competiție.
Dacă blocul din filmul spaniol are sute de etaje și lupta e pentru mâncare și supraviețuire, în cazul de față sunt doar opt etaje și implică nu doar mâncare, ci și timp, bani, putere, confort, plăceri bolnave și alte aspecte, de la alianțe politice și vot democratic la gestionarea deșeurilor și exploatarea cu rânjet a claselor sociale inferioare.
Primul film din viața mea în care am văzut bătăi cu bâta și muzică clasică în fundal este “A clockwork orange”. Fiind obișnuită cu sute de filme horror în care scenele de groază se petreceau în beciuri întunecate și case părăsite, cu decoruri întunecate și coloană sonoră sinistră, îmi amintesc și acum că eram în liceu când m-a dat pe spate contrastul dintre cruzimea actelor de violență, Beethoven și culorile aprinse.
Mulți regizori au mai făcut asta, fix ca-n “Squid Game”, când niște soldați în roz mitraliază mulțimi și sare sânge în slow motion pe decorul pastelat, iar în fundal e un cântecel de leagăn. Este crunt, macabru și poetic în același timp, o simfonie antitetică de simțuri și emoții.
În “The 8 SHOW” vedem deseori scene de brutalitate contrastante, care te cutremură, pe bune. Deși aduce a “Squid Game”, e la un alt nivel.
Am văzut niște comentarii pe social media în care unii oameni spuneau că i-a traumatizat seria asta și înțeleg de ce. Pe la jumătatea reality show-ului concurenții chiar se supun între ei la o metodă de tortură preluată din “A clockwork orange”.
Ce mai au în comun “The 8 SHOW” și “A clockwork orange”? Pe lângă psihoza, delirul și halucinațiile fascinant executate, ambele exploatează tema moralității, eticii și liberului arbitru – la care am spus mai sus că revin. Ambele prezintă violența nu doar ca un act individual, ci ca o caracteristică intrinsecă a societății.
Vorbim despre capacitatea de a distinge între bine și rău, asortată cu “dacă” și “cât” este OK să sufere un individ pentru binele colectiv. De exemplu, în “A clockwork orange”, guvernul face experimente și încearcă să reabiliteze un tânăr violent folosind tot metode de violență.
Dacă tehnica Ludovico dă randament, aduce un bine societal comun, dar care este limita dintre justiție și abuz? Scuză scopul mijloacele sau nu?
În “The 8 SHOW”, la unele personaje motivația e legată de bani, putere și satisfacție personală, iar la altele e doar despre siguranța proprie, instinctul de conservare și supraviețuire. Deși aflate la ananghie și îndreptățite să lupte cu aceleași arme, unele personaje aleg să acționeze moral și principial, lucru care le afundă în căcatul din care încercau cu răsputere să iasă. E bine sau nu să fii bun în lupta cu răul?
Aici deja îmi părăsisem corpul și mă dusesem departe, la unul dintre mesajele cheie din “A clockwork orange”: a fi uman înseamnă a avea capacitatea de a alege, chiar și atunci când asta implică alegeri greșite.
Apoi m-am dus mai departe în spirala gândirii, la întâlnirea dintre Iisus și Marele inchizitor din “Frații Karamazov”, unde una dintre concluzii este că liberul arbitru e o iluzie. Marele Inchizitor îi spune lui Iisus că nu există libertate. Dacă toți ne-am născut într-o cursă finită cu scopul primordial de a obține pâine, nu cumva nu există oameni buni sau răi, pentru că lupta pentru pâine modelează moralitatea umană?
De aici m-am dus cu gândul la paradoxul toleranței, un concept filosofic de prin anii ’40, conform căruia o societate tolerantă cu grupurile de intoleranți va ajunge să fie distrusă de intoleranți. Un exemplu neaoș, în contextul alegerilor din România, e că dacă tolerăm fasciștii vom deveni victimele lor.
Pe măsură ce mă uitam la “The 8 SHOW” mi se lumina creierul, de-mi ieșeau raze din ochii, vorba vine. De multe ori am pus pauză filmului doar ca să respir, să exclam, să-mi aprind o țigară, să mă întreb ce dracu’ se întâmplă.
Culmea, nu aveam trăirile astea la scene cu bătăi brutale, ci din cauza șocului, indignării, neputinței și altor sentimente pe care mi le cauzau alegerile personajelor, dinamica dintre ele și deciziile bazate pe trădare din frică sau lăcomie.
“The 8 SHOW” e fascinant.
Peste toate curentele și teoriile pe care le-am menționat până acum, “The 8 SHOW” vine și cu o analiză asupra individului în relație cu entertainmentul, fie că e vorba de TV sau internet, din ambele perspective, de creator și de consumator. Vorbim, până la urmă, despre un reality show produs de un grup select și urmărit de mase.
Până unde sunt unii dispuși să meargă pentru vizualizări? În abundența asta de conținut pe internet, ce mai este considerat entertainment de succes și ce le place oamenilor să vadă, de fapt?
Jur că voiam doar să scriu o recenzie, dar m-a luat valul.
