Imaginea pe care mi-o formasem despre Veneția e din filme, documentare și popculture. În capul meu, și al multora, cu siguranță, Veneția e acest orășel idilic, plin de istorie și arhitectură superbă, în care îndrăgostiții se plimbă cu gondola pe canalele înguste, cu luminițe și muzică de Gigliola Cinquetti în fundal. Realitatea e puțin cam diferită.
Înainte să povestesc în detaliu experiența trăită de noi, e important să știm că:
- Republica Venețiană a fost fondată în secolul V și pentru mult timp a fost cea mai mare putere navală și un port esențial pe harta lumii;
- În 1987, orașul a fost declarat Patrimoniu UNESCO.
- E un soi de arhipelag format din 118 insule mici, legate între ele de peste 400 de poduri;
- Doar în 2019 a fost vizitată de 36 milioane de turiști (sursa) – cifrele au mai scăzut după pandemie, dar tot primește câteva zeci de mii de turiști chiar și în cea mai proastă zi;
- Venitul din turism local a fost de 1.5 miliarde de euro în 2019 (sursa);
- Populația Veneției a scăzut dramatic în ultimii 50 de ani – de la peste 170.000 în 1950 la 50.000 în 2021 (sursa, sursa)
În plus, menționez că în articolul de față mă voi referi la Veneția de pe apă, la orașul turistic și centrul istoric, unde se circulă cu gondole, nu la Veneția continentală, care arată ca un oraș cât de poate de normal, cu case, apartamente, magazine și clădiri de birouri, unde localnicii au mașini sau circulă cu tramvaiul.
În Veneția m-am călcat în picioare cu zeci de mii de turiști, m-am minunat la gunoaiele aruncate pretutindeni, m-am strâmbat la tarabele cu kitsch-uri și m-am ținut de nas din cauza mirosului de urină.
M-am plimbat minute întregi cu un PET strivit în mână, până am găsit un coș de gunoi. Puțini sunt, probabil, turiștii care au bunul simț și răbdarea de a căuta un loc în care să arunce ceva, motiv pentru care peste tot e plin de gunoaie. Chiștoace, ambalaje, PET-uri aruncate pe jos sau îndesate în gratiile ferestrelor la parterul clădirilor.
M-a contrariat lipsa coșurilor de gunoi în Veneția – mai ales că e un orășel plin de sute de mii de turiști indiferent de anotimp, care urlă a capitalism și consumerism, în care la fiecare pas cumperi, bei sau mănânci ceva și sfârșești cu deșeuri în mână. Într-un final, am dat de niște coșuri de gunoi împuțite care miroseau îngrozitor. Probabil că dacă autoritățile sau cei din HoReCa ar amplasa mai multe coșuri de gunoi, civismul ar învinge primitivismul turiștilor.
Probabil aceeași explicație stă și în spatele turiștilor care urinează pe străduțe: n-am văzut nicio toaletă publică în centrul istoric! Dacă te taie pișarea după ce ai băut o găleată de limonadă la 40 de grade, trebuie să mergi la baie la un hotel, muzeu, restaurant, care nu te lasă la baie dacă nu ești client – ceea ce mi se pare normal. Nu spun că nu sunt deloc toalete publice, că am citit pe google că există câteva, dar în afară de una la gară și una într-o parcare supraetajată, care-i tot la gară și departe de aleile turistice, n-am văzut.
Aparent mulți turiști se plâng de numărul mic de toalete publice în Veneția. Autoritățile au zis că au în plan să construiască mai multe, da’ e complicat, că ar trebui să dărâme clădiri, că o să dea buluc milionu’ de turiști care o să-și umple PET-ul cu apă de la robinet și o să coste mult and so on.
Că tot suntem la capitolul olfactiv, apa din canalele pe unde se plimbă gondole miroase a mâl, a băltoacă și a scurgere. De ce? Pentru că, deși Veneția are propriul sistem de canalizare și epurare, în continuare o mare parte din apa menajeră, de la chiuvetă, WC, mașini de spălat, de la apartamente, hoteluri și restaurante, se varsă în canal.
Drept urmare, ți se declanșează conflict în creier: stai la masă la un superb restaurant din secolul șaișpe, pe marginea Grand Canale, mănânci o pastă la extra preț, te bucuri și te lași încântat de arhitectură și de gondole, timp în care aerul miroase a Balta Văcărești.
Orașul e ca un furnicar zi și noapte, plin de terase, cafenele și restaurante, atât pe arterele principale, cât și pe străduțe. În afară de Giardini della Biennale, care e în capătul insulei, nu există niciun parc public în Veneția turistică. Sunt câteva piețe publice cu câteva băncuțe, în fața unor clădiri, statui sau monumente, dar de cele mai multe ori n-ai loc să-ți pui nici juma’ de bucă de cât de aglomerate sunt. Se opresc acolo cupluri de bătrâni, familii cu copii mici, grupuri mari de turiști.
Drept urmare dacă obosești, dacă vrei să te ferești un pic de soare și să-ți tragi oleacă sufletul, ai două variante: te pui în cur pe marginea canalului, să-ți atârne picioarele deasupra apei, sau te așezi la o terasă. Cumva, stând foarte prost la capitolul spații verzi și fiind suprapopulat de turiști, orașul te forțează să cheltuiești bani și doar pentru a sta jos câteva minute.
Un alt lucru care m-a dezamăgit este cât de cocălărită e Veneția. Nu e suficient că pe stânga și pe dreapta e plin de magazine și terase, cu vacarm pentru că răsună alt gen de muzică de la fiecare, da’ te mai lovești și de câte o tarabă în mijlocul străzii. În general, sunt tarabe care vând magneți de frigider, pălării de soare și tot felul de alte kitsch-uri pe post de suveniruri.
Autoritățile ar putea amenaja spații la umbră, cu câteva băncuțe și coșuri de gunoi pentru turiști, decât să permită (sau nu, că poate sunt ilegale unele) amplasarea a atâtea tarabe în fiecare metru pătrat disponibil în mijlocul străzilor deja mega aglomerate – zic și eu.
Poate cel mai mare șoc pe care l-am avut când am văzut Veneția se leagă de aspectul general al orașului. Deși clădirile de apartamente, podurile, mănăstirile, teatrele și toate celelalte clădiri vechi sunt superbe, absolut superbe, cele mai multe dintre ele sunt în mare stare de degradare. Am văzut clădiri neîntreținute, pline de zoaie, cu vopsea ștearsă, cu tencuiala căzută – știu că la unele e căzută tencuiala din 1500 toamna, dar nu e cazul tuturor.
O mare bătaie de joc, vorbeam noi, în timp ce ne plimbam pe aleile Veneției. Cum e posibil ca un asemenea oraș istoric, unic în lume, patrimoniu, să arate în așa hal? Să nu existe oare pic de interes pentru întreținerea și reabilitarea lui?
Culmea e că, printre zecile de clădiri scorojite, mai răsare din când în când câte un hotel îngrijit, renovat, cu fațada impecabilă. Ăla cum de este renovat și toate celelalte arată jalnic? ne întrebam noi. Așa ne-am pornit într-o mare dezbatere, fiecare cu părerea lui – nu aveam cifre sau informații oficiale, doar ne-am dat cu părerea fiecare.
Părerea lui Adi a fost că prezența pe lista UNESCO poate împiedica autoritățile sau proprietarii de imobile să intervină asupra clădirilor. Poate că nu au voie să renoveze. Părerea mea a fost că orașul e plin de turiști zilnic, că face o gălăgie de bani și, pe scurt, de ce să bage un proprietar de clădire niște zeci de mii de euro să o repare, dacă face deja o grămadă de bani așa cum e, vai morții ei!?
Realitatea e mult mai complexă decât ne așteptam.
Am găsit un articol din 2019 pe subiectul ăsta, scris de Patty Civalleri, o doamnă din SUA care a lucrat condus timp de 16 ani Institutul de Arheologie la Universitatea din California și a publicat o colecție de cărți despre turism în Italia.
Doamna Civalleri a petrecut mult timp în Veneția, Florența și Roma și, după ce a discutat îndelung subiectul ăsta cu localnicii, a ajuns la concluzia că italienii lasă intenționat clădirile în paragină, pentru autenticitate și vibe rustic. Italienii ar considera că ăsta e farmecul Veneției.
Clădirile sunt așa pentru că au trecut mii de ani de când au fost construite, scrie ea, iar stadiul în care se află denotă patina timpului și amprenta istoriei. În concluzie, frumusețea și bogăția culturală a orașului stă întocmai în aspectul general degradat, nu într-o găleată de vopsea dată pe fațadă, ar considera italienii.
Frumos, chiar poetic. Am înțeles acest aspect, dar nu m-am putut împăca 100% cu explicația. Din punctul meu de vedere, faptul că acele clădiri, adevărate bijuterii istorice și arhitecturale, sunt lăsate în voia sorții este o greșeală monumentală. Una e să conservi, alta e să lași de izbeliște – dar e doar părerea mea.
Clădirile se erodează pe zi ce trece de la umezeală, că doar stau în apă, aerul e umed constant, iar fiecare vânt și fiecare ploaie care se abat asupra Veneției le mai macină puțin. În plus, pe canale circulă ambarcațiuni cu motor zilnic, de diverse dimensiuni, iar furnicarul constant de turiști pe străduțe face ca Veneția să se afle constant într-o stare de vibrație, de trepidație, lucru care contribuie la degradare.
Ia o clădire veche de cinci mii de ani, supune-o la umezeală și vibrații non stop și e doar o chestiune de timp până se distruge, de acord? Asta e frumusețea Veneției, după cum spune doamna Civalleri că i-ar fi zis localnicii. Aaa, păi daca ei asta consideră, cine sunt eu să-i contrazic?
Un alt motiv pentru care clădirile din Veneția sunt neglijate e că multe dintre ele sunt pur și simplu părăsite. Ce-i drept, am văzut și noi clădiri cu gratii la ferestre și la uși, care păreau să nu mai fi fost locuite de multă vreme. Făcând research pe subiect, am dat peste un articol din 2020 scris de o bloggeriță de travel din SUA, pe nume Phoebe Buffet, care a petrecut la rândul ei niște vreme în Veneția și a vorbit cu localnici. Tipa a vizitat Veneția cu un ghid turistic local, care i-a răspuns la toate întrebările. Ghidul i-a spus că din cauza turismului crescut, localnicii nu și-au mai permis să-și ducă traiul zilnic în Veneția – lucru pe care l-am citit și într-un articolul din The Guardian, scris anul ăsta.
Chiriile au crescut enorm, magazinele care vindeau produse de bază au început să dispară, fiind treptat înlocuite de magazine cu suveniruri, și în general totul s-a scumpit, pentru a stoarce cât mai mulți bani de la turiști. Din păcate, treburile astea au alungat foarte mulți localnici din Veneția, care pur și simplu nu și-au mai permis să trăiască acolo, unii dintre ei abandonându-și casele pentru nu se știe cât timp, pentru a se muta în alte orașe mai accesibile din Italia.
Phoebe Buffet a mai scris pe blogul ei că, din cauza faptului că turismul e principala sursă de venit a venețienilor, locurile de muncă din alte domenii sunt din ce în ce mai rare. Fiind un oraș dependent financiar de turism și cum alte industrii au dispărut ușor (prelucrare de chimicale, metale etc.), majoritatea joburilor disponibile sunt în hoteluri, restaurante, magazine, sunt destinate conducătorilor de ambarcațiuni pe apă șamd.
Oamenii care nu știu, nu pot sau nu vor să lucreze în turism sunt obligați să părăsească la rândul lor Veneția ca să-și găsească locuri de muncă în domeniile lor de activitate, în alte localități.
Totul e mai scump în Veneția nu doar din cauza turismului, dar și din cauza faptului că e situat pe ape. Fiecare cizmă, pâine sau bucată de rigips sunt mai scumpe pentru că trebuie să traverseze cu bac, feribot sau orice altă ambarcațiune, de pe continent pe insule. Costul transportului mai adaugă automat câțiva euro la prețul final al unui produs.
Mai exact, oamenii nu își permit să plătească zeci de mii de euro pentru a-și renova casele, cu materiale de construcții care trebuie aduse pe apă de pe continent. În plus, unele clădiri sunt prea degradate pentru a fi închiriate/monetizate în orice fel sau sunt situate în locuri mai puțin frecventate de turiști și nu ar merita investiția.
Iată cum, scurt pe doi, abia acum încep să înțeleg logica din spate. Înțeleg acum că zeci de mii de venețieni și-au încuiat și părăsit casele din imposibilitatea de a mai locui în ele. Am înțeles și că se face PR și se argumentează că „poezie, istorie, frumusețe, patina timpului”, însă abia acum are logică de ce sunt atâtea clădiri degradate, părăginite, lăsate în voia sorții.
Momentan, simt că am aflat toate răspunsurile de care aveam nevoie și că pot trece la niște concluzii. Acestea fiind spuse, având în vedere degradarea, mizeria, kitsch-ul, mai merită vizitată Veneția? Da, cu siguranță – deși după documentarea asta mi-e milă de localnicii care nu mai suportă turiștii și vacarmul.
E frumos să vezi cu ochii tăi canalele, clădirile, gondolele, luminițele care se aprind când vine noaptea. Veneția merită vizitată, chiar și pentru o zi, pentru că e un oraș istoric, unic în lume și care, pe zi ce trece, va dispărea ușor-ușor. Conform ultimelor studii, sunt două cauze mari și late: se scufundă natural 1 mm pe an și, în paralel, crește și nivelul apei din cauza încălzirii globale și schimbărilor climatice aferente.
Nu e ieșit din comun ca Veneția să se mai inunde din când în când, însă în 2019 chiar a fost nasol. Nivelul apei a crescut cu aproape doi metri (184 cm), inundând case, magazine, biserici, monumente și producând pagube materiale imense. Treaba asta s-a mai întâmplat o singură dată, eveniment fiind descris în cărțile de istorie ca „Potopul Veneției din 1966” (aqua alta sau aqua grande), cu cel mai înalt nivel al apei înregistrat vreodată: 194 cm.
