Când eram mică mă frustram pentru că eram oarecum forțată de împrejurări să mă joc cu copii care nu-mi plăceau, doar pentru că mamele noastre erau prietene. Și pe lângă faptul că o ardeam forțat cu oameni cu care nu rezonam, mai trebuia să împart și jucăriile cu ei, iar asta chiar mă enerva. Nu pentru că eram egoistă, ci pentru că eu îmi iubeam jucăriile, aveam grijă mereu de ele și mă supăram când vreun mucos îmi spărgea mingea și nu-i păsa vreunui deloc.
Într-o zi, cinci copii stăteau pe un petic de iarbă în fața unui bloc. Înghesuiți pe o pătură, fiecare cu caiete pe genunchi, erau așezați în jurul unui morman de creioane colorate ca în jurul unui foc de tabără. Luau creionul, desenau, îl puneau la loc, luau altul, iar la nevoie mai ascuțeau vârful.
Printre acei copii mă aflam și eu, iar creioanele erau ale mele. Îmi plăceau prietenii mei, așa că îmi plăcea să-mi împart lucrurile cu ei. Una dintre fete, însă, mă scotea din minți pentru că rupea vârful oricărui creion cu care desena. Toți ceilalți desenau cu grijă, ea apăsa ca o cretină pe caiet și pocnea vârfurile. În primele minute n-am zis nimic, după vreo patru-cinci creioane i-am făcut observație, iar la al șaselea mi-a sărit muștarul.
M-am luat de ea. Nu mai știu ce mi-a zis exact, ceva de genu’ “mă doare-n cur de creioanele tale”, dar știu că am dat-o cu capul de perete. Scurt. S-a ales cu un mare cucui și un firicel de sânge. Mi-am luat-o atunci de la bunică-mea.
Cred că aveam cinci ani și nu înțelegeam de ce trebuie să îi permit cuiva să-mi facă ceva nasol și eu să fiu drăguță. Ok, nu e frumos să-i spargi capul unui copil pentru că ți-a rupt niște creioane. Dar merită să-l arzi pe fraier dacă nu ți-a respectat creioanele și a mai fost și tare-n gură. Sunt creioanele tale și nu e ok să le rupă alții. A doua oară te întreabă dacă poate să deseneze cu creioanele tale și dacă-i spui da, o face cu atenție. Așa, frate, desenăm frumos, altfel să-ți cumpere tact-tu creioane și să desenezi la tine în fața blocului.
Douăzeci de ani mai târziu, apăr tot ce-mi aparține și pe mine cu același patos. Nu sparg capete, dar mă aprind la fel de tare. Țin la familia mea, la prietenii mei, la animalele mele, la principiile și valorile mele, la lucrurile mele șamd. Sunt oricând gata să sar pentru a proteja de rău ce e al meu și pe mine.
Și mă deranjează când cineva îmi strică sau pierde un obiect, îmi arde bancheta mașinii cu țigara sau calcă în casa mea și face haos. Dar astea-s banalități, nu? Faci curățenie și trece, repari obiectul sau cumperi altul, iar gaura-n banchetă e o gaură, dă-o-n mă-sa, că doar nu cazi din mașină prin ea.
Da, sunt banalități. Creioane, case, mașini. Cel mai de preț, însă, este sufletul, și ăla nu se repară, nici nu se cumpără altul. Odată rupt, așa rămâne. Iar cinstea, demnitatea, înţelegerea, răbdarea, toleranța, evoluţia sunt principii după care mă ghidez în viață și nu las pe nimeni să le calce-n picioare.
Situațiile care dor cu adevărat sunt alea în care investești într-o relație cu un om căruia i se rupe pula. Când cuvintele și faptele persoanei nu se suprapun. Când îi ceri unui om să fie om, iar el se face că nu-nțelege și fuge de responsabilitate. Ca atunci cu creioanele. Îi spui că te deranjează că rupe vârfurile și el, tare-n gură, îți spune că nu-i pasă. Ba mai rău, în timp ajunge să le rupă intenționat, doar ca să-ți facă în ciudă. Să-ți demonstreze că i se rupe de creioanele tale. Ani mai târziu și la un alt nivel, el nu realizează că, de fapt, îți rupe sufletul.
La nivelul ăsta nu mai funcționează la fel de simplu. Oamenii devin șmecheri și profită de slăbiciunile tale. Își cer scuze, îți spun că te iubesc, promit că vor desena cu grijă și cu prima ocazie iar rup vârfurile. Nu pentru că au neapărat intenția de a le rupe, ci pentru că ar spune orice doar ca să mai pună o dată mâna pe creioanele alea. O fac din egoism și din pură comoditate. Pentru că efectiv nu le pasă de context, ci doar de beneficiu.
Azi treci peste, mâine mai rupe un creion. Tu bocești, el n-are nicio treabă. Și situația se repetă fix de câte ori ești tu prost și dispus să-l ierți și să-l primești la loc pe pătură. Genul ăsta de oameni se ghidează după alte principii, cum ar fi nepăsarea, ignoranţa, indiferenţa, mojicia şi multe altele. Păcat că nu pricep că pentru a avea succes în viață e nevoie de cele pozitive, pentru că astea negative funcționează pe termen scurt și în timp mai și formează un caracter de două creioane. Ăștia sunt genul de oameni cărora, la șase ani, cineva a avut de ales între a le sparge capul sau nu și a ales să nu. Poate că, la șase ani, ar fi fost bine să le ardă cineva un cap de perete și să nu-i mai lase nimeni să se joace cu creioanele altora. Poate că așa ar fi învățat și Gigel că nu-i frumos să-ți bați joc de sentimentele sau lucrurile altora, să te caci în valorile și principiile altora și să se ghideze exclusiv după propriul bine.
