Încă un capitol din viața mea, despre carieră, relații, moarte și slow motion senzorial.
Retrospectiva lui 2013 s-a încheiat așa: În trei luni începând din seara asta mă proiectez la volan, în drum spre București, cu țigara în mână și cu muzica la maxim, cântând mai tare decât solistul. Laptopul în dreapta mea, pisicile pe bancheta din spate, țoalele și câteva cărți în portbagaj… 2014, here I come!
Luând o gură fresh de energie după sărbători, în ianuarie 2014 am deschis, alături de prietena Nemerniko, videoblog-ul ALUZIVA, în urma căruia am beneficiat de aplauze și înjurături în măsuri disproporționate uneori. Am scris scenarii, filmat editat și montat videoblog-ul până-n martie, timp în care mă ocupam de școala de șoferi și din când în când mai publicam un articol pe Gazeta de Constanța. În spatele creierului îmi plănuiam plecarea din Constanța, căci nu-mi oferea mare căcat la nivel profesional, ba din contră. Așa am și scris cu poftă și ambiție retrospectiva lui 2013, având în cap planuri mari pentru 2014.
Primul imbold a fost momentul în care m-am trezit pe lista de nominalizați la Gala oamenilor de valoare din Constanța, secțiunea mass-media. Mi-a picat fața! Nu m-am umflat în pene, dar a fost un fel de “știu că poți”. Treaba asta a contribuit extraordinar la gradul de ambiție pe care îl aveam atunci, a fost exact ce-mi trebuia.
Fiind atât de fixată să-mi schimb viața, sigur am schimbat ceva numai prin puterea dorinței proiectate-n Univers, cum îmi place să cred. Așa se face că în februarie am primit un telefon prin care eram întrebată dacă îmi doresc să mă implic în organizarea unui festival de teatru. Cum să zic nu? Mare lucru nu făceam oricum și exact asta așteptam: o oportunitate să mă car dracu’ din Constanța, chit că numai pentru două săptămâni. Și așa am ajuns să petrec mare parte din luna februarie în Sibiu, într-o echipă de actori cu planuri mari, făcând muncă de PR și organizator al Festivalului ALT Teatru din Sibiu.
La câteva zile după, când eram deja acasă, m-a sunat din nou aceeași persoană ca să mă felicite pentru treaba făcută la festival și să mă întrebe, de data asta, dacă nu vreau să fac aproape aceleași activități pentru propria ei firmă de arhitectură peisageră. Again, cum să zic nu? Deși habar nu aveam cu ce se mănâncă peisagistica, am acceptat fără să mă gândesc prea mult și am văzut în propunere exact oportunitatea de a mă muta din nou în București. Și de atunci am stat cu ochii în calendar și cu inima-n gât, așteptând marele examen de șoferie, din cauza căruia ajunsesem să nu mai dorm noaptea de emoții, că doar îl mai picasem o dată în 2013. Aveam nevoie de carnet ca să plec în capitală.
Trecut-a și februarie și, pe 4 martie, am luat cu bine examenul și am obținut mult râvnitul carnet de șofer. Pe 8 martie am tras mare party de ziua mea de naștere și la câteva zile după mi-am strâns catrafusele și am plecat în București, exact așa cum îmi propusesem în ianuarie. Eu la volan, cu pisici, cărți, țoale, laptop șamd. Era fix genul de scenă dintr-un film feminist, în care ea face un mare pas să-și schimbe viața.
Mă amuz și acum ce au însemnat pentru mine primele zile de șoferie. Scandalos!
Șiii așa m-am trezit din nou în București. Mi-am tras printr-un bulan fantastic garsonieră dubioasă la Romană, de 50mp la 250 euro. Îmi beam cafeaua dimineața și zăceam la soare cu pisicile în balconul lipit de “La Copac”, apoi plecam spre job. Am spus da și am lucrat pe PR, relații cu clienții și altele la firma de arhitectură peisageră, prim furnizor al Curții Regale în materie de peisagistică. În paralel, ajutam un prieten care organiza petreceri. Eram fericită.
Mă implicam în activități interesante și îmi plăcea ce fac. Aveam biroul la Facultatea de Agronomie și adoram să urc în mașină și să plec la birou. Pe cât de banal sună, pe atât de independentă și puternică mă simțeam. Era un sentiment pe care acum nu-l mai am, când urcatul la volan reprezintă o activitate mecanică lipsită de satisfacție, ca spălatul pe dinți de două ori pe zi.
În cadrul firmei aveam o mulțime de sarcini micuțe care îmi aduceau o satisfacție măricică: participam și filmam la conferințe, analizam copaci, vorbeam cu clienți, programam întrețineri de grădină, mergeam la târguri și proteste pe teme eco, mă ocupam de social media șamd. Prin intermediul jobului am participat la evenimentul organizat la Curtea Regală pe 10 mai, de Ziua Regalității, de exemplu, un eveniment de onoare pentru mine. Tot la firmă am învățat multe lucruri, printre care să fac și un ordin de plată, să calculez diverse, ceea ce habar nu aveam înainte.
Deși era interesant, în timp am început să cred că mă plafonez.
Voiam mai mult. Voiam un job care să-mi permită să fiu creativă, nebună, la care să-mi folosesc cunoștințele acumulate în domeniul presei, televiziunii șamd. Și, foarte important, îmi doream un job care să-mi permită să fiu eu, cu tatuaje și cercel în nas, să-mi permită să fiu spontană și retardată pe alocuri, cu alte cuvinte, fără ca felul meu de a fi să pericliteze bunul mers al companiei.
Deși eram constant plecată cu gândul, am continuat să lucrez în jur de două luni la firma de arhitectură peisageră, din aprilie până la începutul lui iunie, timp în care motivația mea scădea de la o zi la alta. Fiind o fire periculos de transparentă și pentru mine, aspectul ăsta s-a văzut. Într-o zi am fost chemată la o ședință și întrebată ce-i cu mine. În câteva cuvinte, am ajuns la concluzia că e mai bine să încetăm colaborarea.
Am plecat acasă grămadă de îndoieli, dezamăgire și semne de întrebare. Habar nu aveam ce o să fac în București și mă temeam că o să fiu nevoită să mă întorc în Constanța. Ăsta era cel mai de căcat scenariu din toată ecuația. Ajunsă acasă, m-am trântit în fotoliul din balcon, cu laptopul pe picioare și pisicile peste mine, de-a dreptul, căutând joburi. Câteva zile numai asta am făcut.
Am început să transmit din nou mesaje către Univers, să-mi dea ce caut.
Nici eu nu știam exact ce caut, dar știam că vreau altceva. Mai nou, începusem să mă smiorcăi serios că vreau și relație, nu numai job mișto. Așa am căzut într-o ușoară depresie. Nu am mai avut chef nici de videoblog, de nimic. De atunci până azi, 26 iunie 2015, am mai filmat un singur episod.
Se apropia 1 mai. Inițial vorbisem cu niște prieteni din Constanța să mergem la Neptun sau Olimp, nici nu mai țin minte, dar nu aveam chef de mare. Îmi doream munte. Cu câteva zile înainte de 1 mai m-am întâlnit cu câțiva prieteni din fosta gașcă de facultate. Am stat la povești și, inevitabil, am ajuns la discuția cu “ce faceți de 1 mai”.
Eu susțineam sus și tare că nu vreau la mare, cu un mare MEH pe față. Și atunci iar a făcut ceva Universul: unul dintre prieteni a zis “haideți să mergem la mine la Sinaia”. M-am blocat. Mi s-a părut că, mare clișeu, a ieșit soarele pe strada mea, exact de ce aveam nevoie ca să mă scoată din mica depresie.
Zis și făcut, am petrecut 1 mai la munte. În noaptea de 30 aprilie spre 1 mai s-au aliniat planetele în așa fel încât, de 1 mai, mă țineam de mână cu unul dintre prietenii din gașca veche, pe care îl știam din anul întâi de facultate. Iar mi-o făcuse Universul, că la asta nu m-aș fi așteptat vreodată. Long story short, astăzi locuim împreună.
Și nu știu cum s-a întâmplat, dar Universul mi le-a dat pe amândouă în scurt timp, adică și relația dorită și jobul visat, dar fără să știu că urma să plătesc mai spre finalul anului. Da, așa am învățat că Universul îți dă ceva și-ți ia înapoi altceva.
În luna mai, încă mai lucram la firma peisageră. Noua relație contribuia, la rândul ei, la scăderea gradului de motivație în ceea ce privește jobul de atunci. Nu e de mirare că s-a încheiat la începutul lunii iunie. Și deși lucrurile scârțâiau la job, eram totuși fericită că am o relație și o garsonieră mișto în care să-mi visez nebuniile.
Nici bine nu m-am bucurat, că a avut loc ședința fatifică. M-am trezit fără job. Și cum un căcat nu vine niciodată singur, la scurt timp după, m-a sunat proprietarul garsonierei. Îmi dădea de veste că se întoarce fi-su din America și că tre să eliberez garsoniera. Mi s-a părut că mi-a futut un ciocan în cap. Am început cu plânsete, boceli, cu ce naiba urma să fac, fără job și fără casă.
Găsisem în sfârșit garsoniera de care aveam nevoie: mare, ieftină, poziționată ultracentral și nemobilată, ca să o aranjez după nevoile și gusturile mele. Mi-am cumpărat atunci canapea de la Ikea, mese, scaune, toate drăciile, și acum trebuia să caut iar un loc în care să mă mut cu mobilă și trei pisici. Mi se părea o situație catastrofală.
Atunci a apărut din neant îndrăzneața propunere “hai să ne mutăm împreună la mine”.
Și așa am făcut, că de ales oricum nu aveam. Ne-am mutat împreună după o lună de relație și încă o lună după mutare am stat fără job. În fiecare zi aranjam lucruri prin casă și căutam joburi. Luni puneam lampa la peretele din stânga, marți o puneam la peretele opus. Am avut ceva timp liber atunci.
Însă în ceea ce privește mobilierul meu, canapeaua a intrat la fix în sufragerie, de parcă în colțul ăla trebuia să intre dintotdeauna. Mesele, scaunele, fiecare nimic de-al meu și-a găsit locul în noua casă. Pisicile mele aveau un nou balcon în care să stea cu burta la soare, o casă în care să alerge și locuri unde să se ascundă în joacă. Eram din nou fericită.
În iulie, după ce-mi căutasem job de-mi săriseră ochii din cap, am primit geniala propunere de a scrie versuri pentru o casă de producție, respectiv un artist debutant pe piața românească. A sunat minunat! Asta am făcut o scurtă perioadă, până când a venit marea surpriză: m-am trezit că o veche cunoștință mi-a scris pe facebook.
Cineva căuta oameni capabili pentru emisiunea “Românii au talent”.
Iar s-au aliniat planetele și așa m-am trezit cu jobul mult visat. A fost o chestiune de câteva zile în care am trecut de la casnica obsedată să găsească poziția ideală pentru lampa din sufragerie la scouter-ul și documentaristul care face parte din echipa de producție PRO TV. Birou nou, colegi, sarcini, provocări și experiențe noi. Asta da schimbare!
Așa se face că din august până în decembrie am avut nenumărate deplasări prin țară și am bătut la pas Moldova, Bucovina și Republica Moldova cu caravana “Românii au Talent”. Am muncit cu drag și spor, am avut zeci de întâlniri și am cunoscut fel și fel de oameni. Am plâns și râs la propriu când am cunoscut fie oameni talentați și cu povești de viață cutremurătoare, fie pensionari plictisiți și alcoolizați care cântă la subraț. Este cu siguranță locul de muncă la care visam, dar pe care nu știam să-l pun în cuvinte atunci când îi ceream Universului acel ceva.
În timpul ăsta, relația mergea de la sine și ne plănuiam prin toamnă o escapadă de o săptămână la Barcelona. Tot atunci a fătat cățeaua familiei lui 14 pui de braci și ne-am trezit că avem trei pisici și un câine în casă. Era un adevărat spectacol. Se alergau, trânteau, câinele se căca prin toată casa, rodea tot ce prindea și, colac peste pupăză, se fugărea cu mâțele cât era ziua de lungă. Pe cât era de amuzant, pe atât era de grea curățenia de după spectacol. Formam toți, oameni, câini și pisici, un fel de familie dementă.
Ba un “te iubesc”, ba un “bag pula, îmi caut garsonieră să mă mut”.
N-are cum să fie totul roz, nu? Dar iubirea persistă cum rezistă coafura când bate vântul. Chiar dacă uneori era greu, și la muncă și-n relație, un singur gând aveam: că în sfârșit bifasem ce-mi doream și că nu are cum să fie întotdeauna perfect. Trece.
Una peste alta, eram din nou fericită. Abia acum simțeam cu adevărat că am reușit ce-mi propusesem la final de 2013. Și, în septembrie, când ne făceam selfie de îndrăgostiți în Barcelona, a debutat seria de căcaturi prin care aveam să învăț că Universul îți dă ceva și-ți ia înapoi altceva.
Mama nu se simțea deloc bine. Începuse să acuze niște dureri nasoale de coloană și nu mirosea deloc a ceva ce o să treacă cu sport și Ketonal. Operația s-a nimerit exact când noi doi eram în Barcelona. Am trăit tot procesul cu lacrimi în barbă, pentru că știam că mama nu are chiar cea mai tare inimă pe care o poate avea un pacient în cazul unei intervenții atât de importante.
Riscul unei paralizii era extrem de mare și, în plus, i s-a oprit inima de câteva ori în timpul operației, fiind readusă la viață de aparate. A fost o cumpănă prin care a fentat de-a dreptul moartea. Deși cu hopuri, intervenția a decurs cu bine la final. Mama a învățat din nou să meargă și să facă singură diferite activități banale, asemeni unui copil, ca mâncatul sau mersul la toaletă fără ajutor.
A fost o perioadă de recuperare grea.
Eu eram mai mereu plecată prin țară cu munca, vorbeam des și dormeam cu telefonul pe piept. Aveam numai filme negative despre cum o să sune telefonul și cineva o să-mi dea vestea aia groaznică pe care nici nu vreau să o scriu. N-a fost așa și îi sunt recunoscătoare Universului.
Pe 13 noiembrie, însă, după ce mama își mai revenise, am avut parte de cea mai mare sperietură din viața mea: am făcut un accident rutier grav când mă întorceam din Buftea. Eram cu o colegă în mașină când, de pe contrasens, a intrat frontal în noi un Logan care derapase. Ce am trăit atunci depășește orice altă experiență. Impact frontal, bubuituri, cioburi, airbag în față, piruete cu mașina, slow motion senzorial.
Mi-am văzut moartea cu ochii și am fentat-o încă o dată, dar de data asta prin mine, nu prin mama.
Deși mașina a avut daună totală, noi n-am pățit nimic grav fizic. Psihic, însă, lucrurile stăteau altfel. O lună după accident am fost varză. Mi-am regândit existența și am realizat fragilitatea ei. Am plâns multe zile și nopți, uneori priveam în gol aiurea. Vorbeam altfel. Mi-era frică să urc în orice altă mașină și, mai ales, să stau în față. N-am avut tupeu să conduc multă vreme. Chiar și în postura de pasager în dreapta aveam impresia că toate mașinile vor intra în noi. Am avut zeci de coșmaruri, visam același accident, dar cu finaluri diferite, visam numai morți, cruci și doliu.
Dată fiind starea sub orice critică, am avut liber de la muncă o săptămână să mă adun.
Și, nu știu cum a făcut Universul, că exact în săptămâna aia mi-a dat cireașa de pe tort. A fost lovitura de grație în care m-am confruntat direct cu moartea, dar sub altă formă: în trei zile mi-au murit toate cele trei pisici. Aia a fost poate cea mai neagră săptămână de când mă știu. Cu pisicile am trăit bune și rele, am mâncat și parizer și somon. Și pe Maya și pe Sasha le-am iubit, însă toată lumea mă știa drept Alina care îl are pe Bitzu, motanul handicapat și cu tulburări de comportament.
Moartea pisicilor m-a băgat într-o depresie din care nu mai știam să ies.
Atunci mi-am reconsiderat încă o dată existența și am simțit că s-a rupt ceva cu adevărat în mine. Au fost salvate trei vieți, a mamei, a mea și a prietenei cu care am făcut accidentul și au fost luate altele trei: Bitzu, Sasha și Maya. În săptămâna aia am zăcut, am plâns, am scris și am fumat. Consideram că pisicile au murit din cauza mea, că nu am schimbat nenorocitul de calorifer din care a curs antigel. În perioada aia mi-am făcut mustrări de conștiință îngrozitoare. Am acceptat puțini prieteni în vizită, am răspuns rar la telefon și credeam că nu o să-mi mai revin niciodată. Singură în casă, după speriatura cu mama, accidentul și moartea pisicilor nu-mi mai păsa de nimic. Eram în derivă, într-o liniște mormântală.
Și într-o zi am primit un semn divin, îl consider eu, fără de care nu aș fi putut depăși sentimentul de vinovăție. M-am eliberat când am auzit acel nume, a fost fără doar și poate un semn. Oricât de banal sună, fără întâmplarea aia aș fi continuat cu filmele proaste. Fără treaba aia nu aș fi avut puterea de a înfia un alt motan și de a-l împrieteni cu câinele care deja începuse să crească.
Abia prin decembrie am început să-mi revin. Aveam ocazional momente în care cădeam în propriile gânduri, în care trăgeam canapeaua și găseam un șoricel de la pisici și mă treceau fel și fel de stări. Dar cum a început să plutească în aer spiritul sărbătorilor, am tras aer în piept și am mers mai departe, într-o altă formulă de patru. Înainte eram eu cu trei pisici, de data asta suntem noi doi, un câine ș-un motan.
Sărbătorile au fost frumoase, am avut ocazia să ne vedem în întregime familiile și să ne facem fel și fel de cadouri. Mă bucur acum că am ce contează cel mai mult: sănătate, iubire, echilibru. Oricât de banal sună. Iar revelionul 2014-2015 ne-a prins în aceeași gașcă la Sinaia, așa cum a fost și de 1 mai.
La finalul retrospectivei lui 2014 ajung la concluzia că a sta în expectativă e mai util decât răsuflatul ușurat după fiecare căcat. În 2014 am aflat pe pielea mea că viața nu va fi mereu roz și că trebuie să fim conștienți că fără echilibru lucrurile cad. Am învățat să mă bucur că mama este sănătoasă, că jobul merge, că am prieteni, că iubesc și sunt iubită. Am învățat să nu mă supăr când câinele îmi face praf ochelarii de vedere, să nu mă supăr că am zgâriat mașina în parcare sau că motanul s-a pișat din ambiție pe noua mea pilotă. YOLO… right?
Și pentru 2015 mi-am propus să-mi țin oamenii dragi aproape, să muncesc și să am parte de evoluție profesională. Vreau să mă ocup din nou de vlog și să mă implic în proiecte de amploare. În egală măsură, să fiu conștientă că unele lucruri sunt inevitabile și fac parte din ciclul existențial. A fost un an greu, dar bun, până la urmă. Am primit ce am cerut, dar am și plătit pentru asta.
2015… tu ce-mi mai pregătești?
