Du-ți bunica la munte

Când eram mică îi spuneam “mamaie, când mă fac eu mare și o să am mașină o să te duc la munte”. Nu e ca și cum nu ar fi dus-o mama de atâtea ori, dar îmi doream eu să o fac, așa, ca nepoată, că știam că bucuria e infinit mai mare.

Pe măsură ce am crescut și am ajuns femeie în toată regula, cu casă, muncă și bărbat, cum eram în mintea ei, mi se părea că niciodată nu am timp să o duc la munte. În weekenduri ba trebuia să alerg cu treabă, ba aveam zi de curățenie, ba era ziua vreunui prieten, ba eram de muncă, ba simțeam efectiv să zac două zile cu cărți și seriale.

Ultima dată am fost cu mamaie la munte acum vreo doi ani și a fost foarte fericită. Atât de fericită încât lipise pliantul de la pensiune pe geamul de la vitrină. Era atât de scumpă încât nu îmi ajunge lexicul să o descriu.

Mamaie mă certa mereu că nu port fustă scurtă, că sunt frumoasă și nu mă pun în valoare, că stau prea mult cu cartea-n mână în loc să merg prin baruri și că nu vreau să mă facă manichiuristă – că de la patru ani mă învățase să țin trei foarfece în mână.

Ea a lucrat de la 16 ani în salon și de la scafă a ajuns șef de unitate. Știa de toate, să coafeze, să epileze, tot ce ține de cosmetică. Și se oftica teribil că nici eu și nici mama nu am vrut să îi călcăm pe urme, că eu m-am făcut jurnalist și mama inginer agronom. Dar nu înțelegea că vremurile sunt diferite acum, că sunt saloane de cosmetică în toate intersecțiile și că nu mai e o meserie a fel de prețioasă, rară sau chiar bănoasă ca în anii ’70.

Nu a fost niciodată vreo intelectuală, dar avea înțelepciunea ei. “Lasă, mamă, atâta școală, că eu citeam aripă și ziceam avion. Important e să ai ce să pui pe masă și pe cine să strângi în brațe”.

Știa ea ce știa. A avut o viață chinuită și un destin de roman. La 19 ani, în timpul unei banale operații de polipi, s-a întrerupt curentul, iar medicii au fost nevoiți să oprească demersul. Au uitat acolo o ață, însă, care în timp a migrat în plămân și a creat o infecție îngrozitoare.

La 21 de ani i-au scos un plămân. Și din cauza unui malpraxis și-a petrecut mare parte din tinerețe în spitale și sanatorii din țară. La munte.

Pe 24 ianuarie bunica mea a împlinit 63 de ani. Și de ziua ei era tot în spital, pentru că singurul plămân îi dădea semne de oboseală. Mama a cumpărat atunci tăvi de prăjituri, încât mamaie a servit toți pacienții de pe etaj și tot personalul spitalului din Mangalia care trecea pe hol. Era bucuroasă.

De ziua ei am sunat-o și i-am zis că în martie mergem la munte. Era o promisiune și chiar vorbisem cu familia să mergem la Sinaia. Era plan sigur. De ce în martie? Pentru că pe 7 februarie trebuia să plec în Africa în interes de serviciu, pentru emisiunea “Sunt Celebru, Scoate-mă de aici!”. Însă cu câteva zile înainte de 7 am aflat că plec pe 15 februarie.

Prima dată m-am ofticat, apoi am căzut pe gânduri. Universul știe ceva, îmi ziceam, nimic nu e întâmplător. Se pare că așa a fost. Noaptea, pe 7 februarie, eram în Mangalia și mă înghesuiam cu mama și prietenul meu pe același pat, să o păzim pe mamaie, conectată la aparate. Și nu era din nou în spital din cauza plămânului, ci din cauza unei căzături nasoale în care și-a rupt piciorul din șold și și-a zdrobit noada. Culmea, nu?

Dacă aș fi plecat în Africa pe 7, cum au făcut-o colegii mei, nu aș mai fi prins-o în viață. Deci iar mi-a făcut-o universul.

Și poate că nu ar mai fi ajuns la spital dacă în weekendul în care am aflat că nu mai plec pe 7 aș fi dus-o la munte. Poate că nu ar mai fi căzut. Ar fi fost la munte. Ar fi fost fericită și excursia la munte ar fi fost sănătate curată. Că nu există antidot mai puternic decât iubirea și fericirea, lucruri pe care regret că nu a mai trăit să i le ofer; să îi mulțumesc pentru fiecare cadou, fiecare pilotă, crăticioară și prosop de bucătărie pe care mi le îndesa în pungi de fiecare dată înainte să plec de la ea.

Așa s-a născut primul meu adevărat regret în viață, că nu am dus-o la munte, așa cum i-am promis când eram mică. Dar tu, dacă ai ocazia, fă-le bunicilor tăi bucuriile de care au nevoie. Eu nu am mai apucat.

Bunica mea a murit aseară, pe la ora 18:00 fără câteva minute. Eram în trafic, în drum spre casă, când am avut sentimentul de a o suna pe mama. Mi-a închis. M-a sunat după două minute să-mi spună că exact când am sunat-o eu a murit mamaie. Am simțit un mare gol în tot ce sunt. De la acea conversație mi s-a părut că drumul spre casă nu a mai fost niciodată atât de lung.